Manipularea urii

De la o vreme, privirile retrospective în ograda parcursului meu existențial, se vor concluzii pe care aș vrea să nu le subordonez experienței de viață și o mică infatuare, uneori naivă, să-mi dea dreptul să-mi afirm punctul meu de vedere, motivând că anii adunați în jurul meu, sunt garanția că nu mă înșel în propriile aprecieri.

Până în prezent, eu am trăit mai mult în comunism. Este normal ca acest timp să fie în ființa mea, el este ca ,,plumbul” care ridică jucăria ,,Hopa-Mitică”, mereu în poziție verticală. Noi, cei care am traversat perioada comunistă, avem în fibra noastră ,,plumbul” acelei epoci. Timpul acesta s-a asociat cu o mare cantitate de ură, cultivată sistematic în societate, învățată la școală. Aș putea zice că am fost martorul unor manifestări diverse de ură.  Ea a devenit o pârghie importantă de manipulare a regimului dictatorial aflat la putere.

Personal  am perceput la început ura ,,servită”,  cu o naivitate puerilă. Îmi amintesc, că atunci când mergeam la școala primară din satul Chintelnic, pe un ,,pălant” (gard din scânduri late) scria cu litere mari, roșii așa: ,,În anu 2000 URSS va întrece  SUA la producția de carne”. Eu, micul elev, mă bucuram  fiindcă ni se spunea la școală că URSS este prietena țării noastre, iar americanii sunt dușmanii noștri. Antioccidentalismul nostru va fi cultivat  ca o deviză politică a regimului comunist. El va culmina în perioada ceaușistă. Occidentul e ,,putred”, de acolo ne vin toate relele, erau refrene ale propagandei comuniste. Din păcate și astăzi mulți români au aceeași părere. Doar ,,naveta” diasporenilor spre țările Vestice, libertatea de a călători în această zonă a Europe,  a schimbat mult percepția noastră despre  aceste țări. Fantoma lagărului socialist biruitor, brațul lui armat, Pactul de Varșovia, mai bântuie nostalgiile  unor persoane trăitoare în vremea comunismului. Antioccidentalismul este asezonat acum cu antiglobalizarea. Peste acestea este presărată teoria conspirațiilor de tot felul împotriva poporului român. Dezinformarea potențează ura împotriva Uniunii Europene. Ea este ajutată asiduu de mass-media rusească și distribuită prin câteva posturi de televiziune românești sau prin discursul unor politicieni de toate orientările.

Altă ură, pe care eu, adolescentinul, am descifrat-o mai greu, a fost cea împotriva ,,elementelor reacționare” ale burgheziei și ale chiaburilor. Eram elev la Liceul Teoretic din Beclean. Țin minte că într-o zi un părinte a venit să-și ducă fiul acasă ( undeva în direcția Beudiu sau Chiochiș), acesta fiind eliminat de la școală pentru că tatăl său refuză să se înscrie în CAP și era considerat chiabur. Tatăl elevului avea un fel de motoretă și copilul lui s-a așezat în spatele său. Plecarea lor m-a impresionat foarte puternic și nu înțelegeam de ce portarul liceului spunea despre părintele elevului, că este ,,un dușman al poporului”. Asociată cu ,,lupta de clasă”, ura împotriva regimului ,,burghezo-moșieresc” va fi o temă predilectă a literaturii proletcultiste, a cinematografiei și va fi prezentă masiv în manualele de istorie și nu numai. Victimele ei au fost multe, ea a produs multă suferință. Din păcate, mulți din cei care au fost săcerați de această ură, nu s-au bucurat nici după 1990 de măsuri recuperatorii sau de restituirea bunurilor confiscate prin naționalizare și prin cooperativizarea agriculturii.

În anii de gimnaziu, răscolind cărțile bibliotecii Liceului Teoretic Beclean, deservită de doamna Ana Deleanu, am dat de volumul ,,Pagini din literatura antimonarhică” (,,Biblioteca pentru Toți”, copertă roșie). Am împrumutat-o și am dus-o acasă. Când mi-a zărit-o tatăl meu, s-a mirat și mi-a ținut o adevărată lecție de istorie despre regalitatea românească. Aflam adevărul pe care nu mi l-au anihilat nici profesorii de istorie, nici aprinșii antiregaliști cocoțați la putere imediat după decembrie 1989. N-am avut șansa de a avea un profesor  care măcar să sugereze că istoria pe care o preda era una alterată și falsă. Mereu, de Anul Nou, când tatăl meu asculta la radio ,,Europa Liberă” mesajul Regelui Mihai, auzeam suspinul părintelui meu: ,,Bietul nostru Rege!”. El se adăuga speranței lui naive, de prin anii 1948, 1949, 1950, că americanii vor veni și ne vor elibera de comuniști, că ,,Biserica tăcerii” pe care el a slujit-o, va fi din nou liberă. Antiregalismul nostru a continuat și după 1990, manipulat de urmașii foștilor comuniști, instalați la cârma țării. Criminală a fost interzicerea reîntoarcerii în țară a Regelui Mihai, de către Ion Iliescu și Petre Roman.  Antimonarhismul mai mocnește și astăzi în ,,proletarii” pensionari ai ,,epocii de aur”. El s-a atenuat mult. Simpatia pentru tragicul Rege Mihai s-a manifestat din plin prin primirea caldă de către români, la revenirea sa în țară, prin ceremonia funebră prilejuită de moartea lui.

Mare ură, întreținută ca un foc viu al unui Olimp al răului, a fost aceea împotriva partidelor politice istorice, PNȚCD și PNL. Literatura și cinematografia s-au întrecut în denigrarea celor două partide. Surprindeam, în discuțiile tatălui meu, cu prietenii lui apropiați, regretul că în anii comunismului au dispărut oamenii politici și foarte des era pomenit numele lui Iuliu Maniu. În dosarul întocmit de Securitate, de  la CNSAS, una dintre acuzații la adresa preotului Grigore Zăgrean, pe atunci în Șopteriu, era și aceea că el refuză să-l condamne pe ,,trădătorul” Iuliu Maniu.

Ura față de partidele politice tradiționale a funcționat masiv prin manipularea securisto-PSD-istă după 1990, prin bălăcăreala PRM-istă a personalităților politice eminente ale celor două partide. Ea continuă și actualmente.  ,,Caii de bătaie” au fost Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și alții. Nu se pot uita surâsurile sardonice ale lui Ion Iliescu și Petre Roman, când la Alba-Iulia, în 1 Decembrie 1990, Corneliu Copsu, ieșit dintr-o istorie pe care n-am învățat-o la școală, își ținea discursul, în fața unei mulțimi inconștiente și manipulate. Doar pentru aceste surâsuri, cei doi ar trebui să-și toarne cenușa regretelor pe cap și să intre în anonimatul istoriei. Dacă aș fi Dan Puric, aș concluziona că nimic nu este pierdut, că poporul român s-a autosalvat, a trăit revelația erorii în care a fost aruncat și prin uriașa simpatie populară prilejuită de moartea lui Corneliu Coposu și-a spălat toate greșelile față de  ,,Președintele moral al României”.

O altă ură care a bombardat societate românească a fost cea anticatolică. Ea a fost sprijinită de puterea politică, cuplată cu ura antioccidentală. Vaticanul a devenit dușmanul comunismului, Biserica  Greco-Catolică a fost desființată în 1948. BRUR, a devenit ,,Biserica tăcerii”, ,,Biserica furată”, iar credincioșii ei și preoții rămași fideli Suveranului Pontif au coborât, ca primii creștini în catacombe sau după grațiile închisorilor. Imediat dup 1990 ura antigreco-catolică a escaladat și cele mai fantasmagorice neadevăruri au fost aruncate pe piață: greco-catolicii sunt unguri, vând Ardealul ungurilor, ei au fost niște nătângi,  n-au suferit pentru credință, ci doar pentru fidelitate lor față de Papa, vor merge cu toții în iad, euharistia lor este o ,,ciorbă de urzici” etc. Prin sacrificiile lor, prin faptul că n-au stat la aceeași masă, cu puterea comunistă atee, ei au deranjat prin modelul lor de jertfă.  Treptat, cu mare greutate, adevărul începe să iasă la suprafață, istoria corectă apare și în paginile manualelor, posturile de televiziune manipulatoare nu mai pot influența în totalitate populația dornică de adevăr și de  dreptate. Vizitele celor doi papi, Paul al II-lea și Francisc în țara noastră, canonizarea celor șapte episcopi greco-catolici martiri, au influențat în bine cunoașterea rolului Bisericii Greco-Catolice în viața poporului român. Ura împotriva greco-catolicilor a sprijinit nerestituirea bisericilor și a mănăstirilor pe care aceștia le-au avut. Este suficient să amintim doar cazul Mănăstirii Nicula, simbolul greco-catolicismului, sau situația unor biserici episcopale neretrocedate încă. Dacă pentru mersul bun și corect al vieții politice de după 1990, tatăl meu, regreta lipsa unui nou Iuliu Maniu, pentru greutățile și piedicile la adresa Bisericii Greco-Catolice, care ieșea aproape din mormânt, el îl invoca pe  Cardinalul Iuliu Hossu.

Intenția noastră, diacronică, pentru un segment de timp, a fost să nominalizăm câteva ,,soiuri” de ură (nu îmi place deloc pluralul de la ură, conform DEX) și manipularea care se poate face prin cultivarea ei, mai ales atunci când intervine și factorul politic.