Recunoaștere

În ianuarie 1990, când, vorba lui George Bacovia, din poemul ,,Nervi de toamnă”,  ,,nu se știe ce noi surprize vor veni”, într-o discuție cu un prieten, preot ortodox, acesta îl caracteriza pe tatăl meu, părintele Grigore Zăgrean, ca fiind ,,un nătâng”, fiindcă în 1948, nu a ,,defectat”, cum spunea Episcopul Iuliu Hossu, adică nu și-a părăsit credința, nu și-a continuat misiunea de preot în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

   M-a șocat judecata amicului meu care echivala un jurământ de credință, pe care părintele meu l-a depus în fața Episcopului Iuliu Hossu, o problemă de conștiință, cu nătângeala.

   Sesizând uimirea mea, el a diminutivat termenul ,,nătâng”, șoptindu-mi mai voalat, ,,cam nătânguț, părintele Zăgrean”. Acest dialog din debutul anului 1990 mă bântuia în dimineața zilei de 2 iunie 2019, când în compania mai multor beclenari mă deplasam înspre Blaj, la întâlnirea cu Papa Francisc.

   Mi-l imaginam pe tatăl meu, încercam să retrăiesc zvârcolirile lui de conștiință, înainte de 1 decembrie 1948, când a fost lansat Decretul 351, care desființa Biserica Greco-Catolică, dar mai ales acelea care au urmat până în decembrie 1989. I-am apreciat mai mult atitudinea dârză, demnitatea, atunci când i-am răsfoit dosarulpe care Securitatea comunistă i l-a întocmit, el fiind supravegheat atent de la începutul lui 1949și până în octombrie 1989. În 1949 tatăl meu spunea cunoscuților săi, fără menajamente, că americanii îi vor înlătura pe comuniști, că el o să revină ca preot în parohia Șopteriu, de unde a fost obligat să plece, că Regele Mihai se va reîntoarce pe tron, că Biserica Blajului va fi repusă în legalitate. Optimism sau naivitate? Recunosc, că atunci când am citit pentru prima dată în dosarul tatălui meu de la CNSAS, aceste afirmații, tata mi s-a părut un naiv înnăscut. Apoi parcurgând paginile dosarului amintit, îmi dam seama că acest optimism, această încredere în schimbarea în bine a țării noastre, în acei ani grei, își aveau izvorul in puternica lui credință, în ,,tăria lui în Dumnezeu”.

   Hotărârea lui de a rămâne fidel Sfântului Scaun de la Roma, îi va marca definitiv viața. Nu atât de mult, ar trebui analizate consecințele acestei decizii, ci ar trebui să remarcăm statornicia lui în această hotărâre, cu toate consecințele care au însoțit-o. Dacă în 1948 în familia părinților mei erau patru copii în viață (unul mort), peste ani, în componența ei vor mai apărea încă cinci copii. Posibilul șantaj al regimului comunist care ar fi pus la mijloc familia numeroasă a părinților mei, n-a dat roade în cazul tatălui meu. El și-a încredințat copiii lui Dumnezeu și nu a abdicat de la menirea lui preoțească. A transformat cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic într-o biserică a catacombelor, oficiind acolo zilnic câte două liturghii, prima dimineața, înainte de a pleca la muncă, ,,la ștrec”, la calea ferată și alta după ce revenea de la lucru. Din 1954 și până în 1990 cantonul dinspre Podirei a fost a doua biserică din Chintelnic, unde un preot se ruga în clandestinitate, cu ardoarea primilor creștini, singur sau în compania credincioșilor care îl căutau, care riscau mult pentru a-și păstra credința.

   De fapt, tatăl meu, prin atitudinea lui, urma cu fidelitate modelele lui, episcopii Bisericii Unite. De când eram mic îmi spunea că va veni o zi când comunismul se va prăbuși. De unde își alimenta tata această nestrămutată convingere? Cred că totul venea de pe micul altar improvizat în camera mare a cantonului, unde el dialoga mereu cu Dumnezeu.

În 1970 tata îi face o vizită Episcopului Iuliu Hossu, aflat la Mănăstirea Căldărușani, cu domiciliul obligatoriu. Acesta îi reconfirmă că Biserica Blajului va reînvia, ,,că Dumnezeu va ridica piatra de pe mormântul ei la timpul potrivit”. Îl roagă să transmită această previziune preoților și credincioșilor greco-catolici clandestini:

   Căderea iminentă a comunismului și reînvierea Bisericii Greco-Catolice au fost constantele crezului de viață al tatălui meu. Eu cel puțin mă îndoiam de înfăptuirea acestor obiective. După venirea lui Mihail Gorbaciov la putere speram într-o anumită schimbare a comunismului. Încă din vara anului 1989 tata îmi prevedea sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu. Privind în urmă, părintele meu îmi apare ca un învingător, învins în aparență timp de 42 de ani de o istorie potrivnică.

   Recenta beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici martiri, de către Papa Francisc a fost momentul recunoașterii depline a jertfei pentru credință a tuturor celor care în clandestinitate nu și-au abandonat credința. Nu-mi pot imagina cum ar fi reacționat tata, dacă ar fi fost prezent pe ,,Câmpia Libertății” la liturghia de beatificare a episcopilor martiri în prezența Papei Francisc. Sunt sigur că s-ar fi bucurat enorm,fiindcă unul dintre episcopii beatificați a fost Iuliu Hossu, cel care l-a consacrat ca preot.

   Acum trebuie să recunosc că tatăl meu a avut dreptate, că sacrificiile lui n-au fost zadarnice. La Blaj, în 2 iunie 2019, pe ,,Câmpia Libertății” a bătut în turnul veșniciei încă o dată o ,,oră astrală” a Bisericii Greco-Catolice și locul Bisericii Blajului în viața poporului român nu mai poate fi negat niciodată.