Marcel Seserman (Mircea Măluț): Măluțul – un dar al Someșului?

Înainte de a intra în Măluț, venind de la răsărit, înainte de Fântâniță, un izvor captat și ingenios amenajat într-o fântână mai mică, adică într-o fântâniță (și vom vedea mai jos că diminutivele pecetluiesc ca un destin semantic), pe partea stângă a drumului este o râpă, adică, pentru locuitori – Râpa.
Eram foarte mic, când – într-o zi de miercuri, ce însemna târg la Beclean – am trăit emoțiile trecerii Râpii, pe o cărare îngustă, cam pe la jumătatea ei: în sus, vârful și cerul, în jos apele învolburate ale Someșului Mare. Poate poveștile pe care le auzisem despre Râpă mi-au venit atunci în minte, cu acei cai uriași care stăteau pe celălalt mal și – cu gâturile întinse peste apă – pășteau iarba Râpii, cu cei care, antrenați de Diavol, aventurați în nopți târzii, în care timpul și spațiul intrau într-o altă zodie, stelară, se aruncau de pe Râpă, pierzându-se printre mărăcinii și tufișurile ce și-au găsit – sau, mai degrabă, au fost hărăzirea destinului – locul pe Râpă.
Mai târziu, plecat din sat, Râpa a rămas pentru mine ca un fel de reper, un simbol anume la care raportarea de la distanță se împletea cu dorul amarnic de locurile lăsate în urmă: casă părintească, Someșul Mare (pe care, liceean fiind, aruncam din Năsăud ramuri de salcie ca să ajungă la Măluț) – cu neliniștea lui din vadurile pe care le auzeam noaptea și în care mă scăldam vara îmbătat de soare ca o felină tânără, închipuindu-mă, pe alocuri, pe câte o insulă, că sunt un Robinson Crusoe –, dealurile cu pădurile (în care mă aventuram, ca un explorator temerar, în luptă cu necunoscutul, sedus de lecturile din Jules Verne) și, în fine, Râpa, pe care, alături de alți copii, echipați cu frânghii, topoare, cârlige o escaladam ca pe un versant periculos.
Mai târziu, m-am întrebat, într-un acces de decodificare, de prospecție semantică – ce va rămâne mereu ca o obsesie în fața realului –, de ce satul meu se cheamă ”Măluț”. Întrebarea repetată, reverberată mereu, intrată în conștiință obsesional a sfârșit prin a găsi, cred, răspunsul.
Cred că pentru cei care s-au stabilit aici, cândva, cu mult timp în urmă, Râpa va fi fost ”Malul”, iar ei s-au așezat puțin mai la vale, pe un mal mai mic, adică pe un măluț. Și-au întemeiat astfel o așezare: Măluțul.
Ca să vezi, vorba filosofului Constantin Noica, ce frumos lucrează limba română: adică și eu când eram ”departe” – și mă măcina un dor adânc – nu eram, în fapt, departe, ci numai depărtișor. Nu spunea chiar el că „creația începe diminutivând”. Așa au făcut și strămoșii noștri, au lucrat cu diminutivul și au creat Măluțul, au întemeiat Măluțul; au zis ei că nu se așează pe un mal, ci pe un măluț.
Diminutivele sunt un semn al blândeții, al înclinării pașnice, ele îndulcesc asperitățile, rotunjesc colțurile. În fapt și Someșul Mare ajunge aici obosit de repeziciunile și zvâcnelile aprige de la munte – mai domol, apele lui sunt mai liniștite, mai gânditoare, mai melancolice. De unde matca munților îl obligă la nervozitate, aici spiritul său devine mai calm, într-o albie cuprinzătoare, meditativ-contemplativă.
Stau și mă gândesc – păstrând proporțiile și știind că Egiptul este perceput, pe drept, un dar al Nilului – oare Măluțul nu o fi un dar al Someșului? Și...am sentimentul că da, Măluțul, este un dar al Someșului.