MEDALION LIRIC Al. GIURGEA

AŞTEPTAREA

Vânătorii nu s-au mai întors astăzi, paşii cunoscuţi n-au mai răsunat pe dalele de piatră.

Cine va mai rememora vechile ultragii, cine va mai şterge de praf efigiile?

În revărsatul zorilor, în vreme ce lumina aşează fiecare lucru la locul cuvenit, li se trag la sorţi hainele: se schimbă un crin pe un pumn de smochine otrăvite. Economia gesturilor e aici esenţială, cuvintele rostite sunt puţine. Drumul spre casă va fi de astă dată mai lung.

Doar fiul infirm al condotierului îşi va mai aminti numele lor, în nopţile geroase de iarnă, la ceasul blestemat când ura îşi picură încet răşina în ochii fără privire ai orbilor, şi păpuşile sunt condamnate la moarte.

FRAGII SĂLBATICI

Maturitatea ne dăruieşte frica şi dinţii falşi,

alergiile de lux, beţia

care sălbăticeşte oglinzile.

Şovăitor, trupul rămâne în urma paşilor interzişi,

otrăvind mările întoarcerii.

Nu-i dispreţui pe cei care au puterea de a răni, însă nu rănesc niciodată;

ocoleşte grădinile de piatră şi nu privi în ochii statuilor;

ascultă vocile nopţii, urmează-i cărările;

teme-te de demonul amiezei, care bântuie parcurile

şi incendiază alcoolul tuturor miracolelor trecute cu vederea.

Când peisajele nu vor mai avea importanţă,

când strigătul tău va rămâne fără glas,

inventează-ţi un nume nou:

în apele lui va creşte alga copilăriei

şi-ţi va veghea trecerea prin oraşele fără somn,

invocarea lui oportună va reînsufleţi, pentru o vreme,

teatrele târzii ale memoriei.

ESTHER

1.

În spatele uşilor întredeschise

străjuieşte râsul ucigaş al unor glasuri

ascunse în frunziş. Nu acum.

Ţi se vestesc ape întunecate,

fotografii de familie,

rugăciuni şi blasfemii care înfloresc,

posomorâte, în feţe albe de pernă.

Tu cauţi însă răspunsuri mai precise,

argintul şi exactitatea oglinzilor,

o tristeţe mai sigură.

Nu încă: să duci, mai bine, dorul aproapelui,

în camera ta de sticlă

să îşi facă loc veninul tăcerilor.

2.

Ca un roi de lăcuste febra se întinde

peste câmpurile tale de narcise.

Dăruieşte anestezistului

serviciul de ceai,

bărbaţilor lasă-le

târfele şi frica.

Lumina ta li se va părea mai caldă

când vei deschide ochii şi vei muri.

3.

Un preot din Boston îţi cântăreşte din priviri

uniforma de voluntar: o magnolie târzie

înfloreşte atunci în palma nisipului.

Ascultă, din nou, clopotele verii,

atinge iarăşi cu mâna

stâncile şi ţărmurile fierbinţi

care-i compun recuzita fragilă.

Vor trece zile.

Păianjenul îşi va ţese legenda sălbatică

multiplicat în ochiul tragic al muştelor.

NOCTURNĂ

Un timp mai prielnic,

pe care-l citim în destrămarea fiecărei zile,

ne dăruieşte crinul fals

în numele căruia zidim ferestrele casei.

Departe de peisaje, auzim clopotul blajin

cum vesteşte sosirea tigrilor.

Zarul previzibil aruncat în spatele orei încremenite,

erorile deliberate plăsmuite între oglinzi,

sub împotrivirea abia simţită a speranţelor fără glas,

şi nisipul intact

pe care nu se mai dăduse de mult nici o luptă:

vreme a unui dezastru precar,

înnobilată doar de veghea trândavă.

I-am cules de mult fructele, cu o mână sigură,

şi le-am împărţit manechinelor

la începutul fiecărui anotimp.

CRISTOFOR

Ca un deşert coboară ziua

în faţa tăcerii tale de cuarţ.

Închină semnul acesta limpede

cărnii care se împotriveşte remediului,

laudă aspra ei generozitate.

Eşti acasă, din nou,

unealtă a peisajelor fără linii,

vehicul obedient al atingerii

care sporeşte distanţa săracă.

Cumplitul tău dar va ucide

prostituatele împăratului,

înmulţirea pâinilor va fi urmată

de măcelul obişnuit.

Cât se va scurge până când

picioarele vor înapoia sângelui

adevărul inutil al repetiţiei?

În oraşul lui Dumnezeu

o pianină electrică smulge

mărturisiri false condamnaţilor:

o rasă de copii magnetici,

grei precum cuvintele,

îşi primeşte, dincoace, izbăvirea.

FERESTRE ÎN CANNAREGIO

O mână subţire atinge fruntea de ceară

şi dintre aşternuturi umede se înalţă, învolburate,

nesăbuitele imnuri ale febrei.

Ochii verzi ai spălătoresei udă petuniile.

Când muzica ce răzbate din întâmplările zilei se stinge,

o tăcere sălbatică îi găseşte inima.

Un adolescent îşi scrie pe zidul de piatră numele,

apoi adoarme cu o carte obscenă sub pernă:

dureri funebre însufleţind marşul nopţilor.

Pe marginea patului răvăşit, chipul poştaşului

urmăreşte literele otrăvite; o flacără neagră ţâşneşte din apa

înverşunatei sale singurătăţi.

Vulturi de oţel cercetează atent vinile.

În aceste odăi cu ferestre înalte, unde nu te aşteaptă nimeni,

se plămădesc neîncetat miile de cuvinte

care vor străbate, ocolindu-te, trupul oraşului

şi vor alcătui lunga litanie a unor alte vieţi.

Glasurile din spatele obloanelor coborâte

nu-ţi vor înşira în nici o seară faptele,

numele tău nu va fi nicicând pomenit.

Şi totuşi, atunci când vei colinda, vara, furios parcurile,

şi tot ceea ce ura ta va atinge se va transforma în aur,

sau când ispita odihnei îţi va îmblânzi obiceiurile

şi-ţi vei dori să mângâi creştetul copiilor,

vei şti că toate aceste cuvinte te-au însoţit mereu, pretutindeni,

ca nişte animale docile şi tăcute,

care nu ţi-au fost niciodată prietene.

FRICA

Un trup încovoiat îşi ară ogorul,

în vreme ce privirea sfredeleşte pământul

tot mai adânc. Aripa celui care cade

fâlfâie, nevăzută, deasupra.

La prima bătaie a clopotului

dorinţa îşi cheamă înapoi

câinele descumpănit.

Nu sângele

ce deschide poteci primejdioase

în aurul credincios al miriştii,

nici călăuzele care tăgăduiesc,

în casa râsului, unealta providenţială:

o călătorie plănuită an de an,

care nu va fi întreprinsă niciodată,

aprinde, în schimb, focurile serii.

Vinul prudent

îmbată iarăşi cenuşa.

Pe toate aceste lucruri

se clădeşte o morală fără greş,

care ştie că ceea ce nu este numit

dăinuie veşnic, pedepseşte şi iartă.

MELANCOLIE

Este o cheie care se aprinde

în mâna dezordinii,

este o lumină care zăvorăşte

privirea ta.

Este oglinda care ascunde

chipul vinovat al manechinului.

Este o tăcere

şi un cuvânt încă nerostit,

care-i sporeşte inima vulnerabilă.

Copiii aruncă primii

zarul de piatră:

imaginea unei dureri însângerează

imaginea unei zile.

Este o imagine ce se multiplică

în ochiul sălbatic al lui Dumnezeu.

Este o cameră care aşteaptă. Numele tău

amuţeşte blând printre oameni,

peste câmpul de giruete răsună

vocea plăsmuitoare de oraşe.

Făpturi uscate

cutreieră nisipurile. Într-o zi

vei învăţa să minţi:

este o gură străină ce repovesteşte

faptele celor morţi.

PEISAJ

Înainte ca ziua să se termine, muribundul

incendiază casa blestemată,

păsări negre îi însoţesc

pe cei care pleacă. Nu există loc

unde ochii lor se pot odihni

când se li se aprinde drumul în faţă,

umbrele îi urmează tăcute

în cvadrige în flăcări.

La căderea nopţii vor înălţa

cupele de argint,

părul albastru al unei femei uriaşe

va înnora oglinzile care contemplă

sminteala trupurilor.