Melania Cuc: Egalitatea de șanse în lumea de azi. În războaie mor și bogații și săracii

De când eram copil, am simțit că semnul-egal nu se aplică întotdeauna la oameni. La grădiniță, am observat că unii copii au jucării mai frumoase, haine mai noi, părinți care vin la timp să îi ducă acasă. Nu era o lecție de pedagogie, ci una trăită intens, la care nu găseam răspunsuri atunci. „Așa e în lume! Unii sus, alții jos.”, spuneau consătenii, iar noi toți trăiam sau simulam un fel de armonie, de acceptare, pentru că numai Dumnezeu știe ce planuri are cu noi.

De atunci, am început să înțeleg că lumea nu este construită pe egalitate între oameni. Poate că se bazează pe destine, pe soartă, pe noțiuni care nu țin de noi. Cu timpul, crescând, devenim mai vocali, susținem, demonstrăm chiar că totul depinde de „eu”, că sinele este liberul nostru arbitru, că este obligatoriu să luptăm pentru tot ce avem.

Armele contemporane sunt diverse și mai periculoase decât șarpele din Eden. Ideile sunt embrionul războaielor în care mor și bogații, și săracii.

Există, în „jungla” aceasta a democrației autohtone, constituții care proclamă egalitatea ca principiu sacru. Există înscrisuri, dar toate sunt pe hârtie perisabilă. Se merge pe ideea că „cel mai tare din parcare” face și legea. Principiile devin desuete. Individul se adaptează, dar este valoros doar dacă este în stare de luptă și produce. Pentru cei nenorocoși, cine se luptă?

Am văzut cândva un spot cu o haită de lupi înaintând prin zăpadă. Primul în șir era lupul bătrân și bolnav. El ținea ritmul mersului. Cei sănătoși, energici acceptau să-l urmeze. Șirul haitei era încheiat de cel mai puternic, masculul alfa.

Sigur, societatea umană nu poate merge în ritmul celui mai slab. Mereu în competiție, mereu spre piscuri înalte, fără să ne pese pe cine lăsăm în urmă. Experiențele eșuate ale trecutului ne-au adus unde suntem astăzi: stăpânii propriilor descoperiri, uriașii care țin pe umeri, cu riscuri și neîncredere, globul pământesc. Suntem Atlași moderni, dar incapabili să vedem mai departe. Suntem vulnerabili prin povara pe care o purtăm și, în același timp, naivi: credem că ducem pe umeri Pământul, dar deasupra noastră este Cerul. Cine mai are timp să vadă stelele?

Egalitatea de șanse este o fata morgana. Nu există în realitatea noastră. Ne naștem cu minusuri sau cu un ascendent favorabil, dar nimic nu ne garantează că, în funcție de ele, vom dobândi sau nu fericirea. Degeaba s-au adunat filosofii în agora lumii și au votat democratic. Politicul nu a evoluat proporțional cu spiritul de libertate al oamenilor. Nu mai poate face față economicului, care a fost și este cu un pas înainte.

Mai mult ca oricând, astăzi, când spui „egalitate de șanse”, îți pui doar o mască, rostești cuvinte care ascund realitatea dură.

Am înțeles că egalitatea nu înseamnă să fim la fel, nici măcar să fim văzuți, acceptați sau sprijiniți la nevoie.

În plină criză mondială, când nesiguranța umanității se scrie cu roșu pe burtiera televizoarelor, egalitatea de șanse nu mai ține doar de persoane, ci de națiuni, blocuri militare, sfere religioase.

Ca ființe, toți avem nevoie de libertate în gândire, de exprimare, de acel suport   care  ne ajută pentru a depășim cu bine ziua de azi și ziua de mâine.