Melania Cuc: Patria mea, un măr la marginea drumului

Mi-am propus să văd doar partea plină a paharului. Voi încerca să deslușesc taina aceea care ne ține, ca nație, ca popor, de acest pământ. Zic pământ pentru că noi înșine, ca entități, suntem un cumul de elemente extrase din lut, din țărână fertilă. Se spune că patria nu o poți lua cu tine pe talpa pantofilor, iar cei care astăzi au ales să trăiască la mii de kilometri de România confirmă, prin sentimente și comportament, acest adevăr.

O, da, România nu este chiar raiul pe pământ — am copleșit-o cu proiecte dezastruoase de-a lungul vremii, pentru că oameni suntem. Într-o vreme am fost siguri că suntem mai puternici și mai inteligenți decât Natura, matricea noastră. Ne-am războit cu apele, cu munții, cu vremea, cu anotimpurile… Am câștigat experiență, dar am pierdut respectul pentru Viață. Apoi, speriați de haosul creat din ambiții și experimente dezastruoase, am decretat că suntem ecologiști, că știm noi, cum și cu ce să vindecăm rănile locului! Nu am reușit. De ce? Pentru că ne-am risipit inteligența și forța de muncă pe meridiane și paralele diferite. Nu am avut un plan național și nici dorința de a fi stăpâni pe glia pentru care tații și bunicii noștri au murit în războaiele mondiale.

De la distanță, „pădurea” se vede cel mai bine — așa și patria: privită din străinătate, are o aură pe care, din interiorul arcului carpatic, nu reușim s-o cuprindem. Sigur, România a avut și are imperfecțiunile sale, dar are și lucruri care o fac demnă de a fi iubită. Nu știu câți cetățeni din Vest au cerut și au primit cetățenia română din 2000 încoace, dar intuiesc că numărul lor va crește. Motivul? România încă este curată.

Dacă aș fi agent de turism, aș spune că România a fost binecuvântată cu o natură spectaculoasă și, chiar și astăzi, rămâne generoasă cu Omul. Ca popor, avem, în ciuda tuturor vicisitudinilor și a tarelor persoanale, capacitatea extraordinară de a renaște chiar și din cenușă. Nu doar noi, românii de viță veche, preferăm să vedem partea bună a istoriei noastre contemporane și a spațiului în care ne botezăm pruncii și ne jelim morții.

Un exemplu elocvent este jurnalistul britanic Charlie Ottley, care a devenit cetățean român în 2025. El a declarat că România este „casa mea spirituală și legală”, fiind cucerit de frumusețea naturală, de autenticitatea culturală și de sufletul oamenilor de aici. Alături de el,  alți străini au ales să devină români, atrași nu doar de funcții, business,  pașaport UE, ci de sentimentul că aici pot să-și trăiască visul veții.

Din 1989 până astăzi, România am trecut printr-un adevărat catharsis. Vrând sau nevrând, am experimentat, pe propria viață, o purificare: ne-am curățat de zgura trecutului pe care îl invocam mereu când greșeam și nu găseam, sau nu doream să găsim adevărații vinovați. Dacă privim comparativ România din 1989 și cea din 2025, vedem o transformare profundă, dar și o serie de paradoxuri specifice structurii noastre culturale.

Avem la îndemână mai multă informație decât am avea nevoie, așa că putem nu doar să privim peste „gardul” vecinilor europeni, ci și mai departe, peste continente. Vom observa că, aproape peste tot, acum, există un „vulcan” social-mlitar ce mocnește. S-a creat deja o falie uriașă între clasele sociale chiar în cele mai bogate, mai moderne, mai civilizate state. Amenințările belicoase vin din toate părțile. Clima ne dă șinea cu tifla, se schimbă fără să-i putem pune stavilă. Națiunile își păzesc limesul istoric prin pacte militare. Adevărații bărbați de stat sunt ,,aves rarae,,.

În fața acestor realități, sintagma „vrem o țară ca afară!” ar trebui reformulată cât mai curând. Nu mai e vorba de a copia file de istorie după alții, ci de a spune cu voce tare că nu suntem nici mai răi, nici mai leneși decât alții. Suntem creatori de valori, avem putere de înțelegere a lucrurilor, aveam inteligență nativă ( IQ ul mediu în 2025 este în 91-94, potrivit datelor publicate de World Popuation Review).

Personal, știu că românii plecați odată de acasă, nu se vor mai întoarce la fel cum au plecat în urmă cu 20-30 de ani. Creuzetul străinătății i-a modelat după cu totul alte tipare culturale. Lor le-a rămas intactă doar iubirea de vatră, nostalgia și bucuria de a împărtăși amintirile legate de locurile natale. Despărțirea de Țară doare a naibii de tare. Dar ei sunt cei care au cucerit lumea, și au plătit cel mai scump pentru ceea ce au primit și ceea ce sunt  astăzi.

„Patria nu se ia pe talpa pantofului”. Și dacă matricea, spațiul natal, nu pot fi luate și vânturate prin lume, patria poate fi poate fi și acel punct geografic în care, el, omul, a ales să trăiască.

Pentru  noi, ceea ce odinioară numeam a fi „afară” și constituia  adesea un ideal, în anul 2025, acel loc a devenit un reper.

România nu mai este doar o patrie din rocă, râuri,  orașe și sate,  este  spațiu al memoriei și al curajului  nostru de a alege  între a pleca sau a rămâne aicea.

Nu iubești o țară  doar pentru că este perfectă,  o iubești pentru că, fiu ( fiică) al (a) ei fiind, te oglindești, te regăsești, cu bune și rele,  în ea.