Meleşcanu, despre decizia lui Băsescu: Este o bună practică democratică să numeşti pe cineva din opoziţie la SIE

Dihonia naşte putere

Tratatul de vrajbă naţională era semnat demult. Cam de pe la sfârşitul anului 2004, de când a câştigat Traian Băsescu alegerile. Sau, mai corect, de la începutul lui 2005, când „păpuşarii” şi-au dat seama că nu-l pot transforma pe alesul la Cotroceni în marioneta lor. Şi că „nebunul” (la început, asta a fost, „nebunul” – o adevărată mângâiere pe lângă ceea ce avea să vină mai târziu: şuvoaiele de dejecţii, porecle şi măscări care mai de care mai josnice!) începea, încet-încet, să se ţină de cuvânt, în sensul că era cu adevărat un preşedinte-jucător. Din acel moment, s-a declanşat campania împotriva lui Traian Băsescu, manifestată sub cele mai inedite şi bizare forme, pe vremurile acestea, zise democratice: de la minciuni sfruntate, provocări ordinare, cabală media şi diversiuni de tot felul, până la suspendare, incitarea străzii, externalizarea conflictului şi discursuri veninoase. Practic, absolut toate ingredientele unei veritabile lovituri de stat. Dar nu una asemănătoare cu un puci dintr-o republică bananieră, ci una „democratică”, aşa cum să bine într-o democraţie euro-atlantică (e adevărat că proaspătă, dar, totuşi, democraţie!).
Cu vremea şi, pe măsură ce Traian Băsescu avansa în continuare în preferinţele populaţiei, având sprijinul acesteia, conflictul a devenit aproape insuportabil. Nu cunoasc om, de pildă, care să fi făcut faţă cu atâta farmec, atâta siguranţă de sine şi cu atât eroism încercărilor, atacurilor şi torturilor sălbatice la care a fost supus Băsescu, din 2005 încoace (adică din vara acelui an, când primul-ministru de atunci, Călin Popescu Tăriceanu s-a lăsat „cumpărat” de adversari!). Oricine altul în afară de Băsescu cred că ar fi dat demult „ortu’ popii” sau, mă rog, „bir cu fugiţii”, de câte ori i-a trecut „glonţul pe la urechi”(un fel de-a spune!), dacă nu cumva s-ar fi „flexat” din primul moment de torsiune. Schimbarea preşedintelui (esenţializată la unicul mesaj „Jos Băsescu!”) a devenit din ce în ce mai tare o idee fixă, o marotă, o monomanie din care, în general, nu se mai poate ieşi decât clinic. Pe targă. Adică prin internarea într-o clinică de specialitate.
Altfel spus, toate forţele reacţionare (partide, oameni politici, cleptocraţi, analişti, oligarhi, actanţi din media, moguli, televiziuni, ziare etc.etc.) şi-au unit forţele şi resursele – mai ales, înaintea şi în timpul alegerilor prezidenţiale în 2009 – într-o „confederaţie” a anti-băsescianismului primitiv, de tip babuinic, ajuns astăzi, cum spuneam, aproape boală.
Culmea, însă! Toate aceste bruftuluielei, şicane şi obstrucţii, nenumăratele piedici puse, ameninţările (care mai voalate, care făţişe, directe!), loviturile sub centură, jignirile, ofensele, umilinţele – bref! tot întreg acest arsenal de practici de sorginte clar securisto-kaghebistă (să nu uităm, vom reveni însă la acest aspect, deci să nu uităm că lovitura de stat a fost condusă din umbră de anumiţi politicieni, oligarhi, moguli de presă şi agenţi de influenţă afiliaţi atât ideii de restaurare a corupţiei de tip comunist, dar şi unei mari puteri străine, veşnic duşmănoasă la adresa României!) – aşadar, culmea! în loc să-l slăbească pe Traian Băsescu, să-l istovească, să facă să-i scadă reflexele de apărare şi să-i minimizeze eficienţa în acţiunile sale, ele au acţionat exact în sens invers. Adică, viceversa. L-au întărit. L-au consolidat. L-au îndârjit. L-au luminat. L-au aşezat pe direcţia volitivă şi de conştiinţă pe care stau, de regulă, conducătorii lucizi. Liderii cu un caracter maxim.
Ideea este că poţi să-i faci orice lui Băsescu, dar nu-l poţi înfrânge, nu-i poţi îndoi voinţa. Ceea ce la el a acţionat aproape automat, ca un resort, căci nu degeaba meseria lui este marinăria. Anii cât a funcţionat drept comandant de navă i-au forjat capacităţile de reacţie rapidă, de răspuns instantaneu la orice stimul agresiv (la care, fireşte, se adaugă instinctele sale de politician!), într-un asemenea grad de profunzime a (in)flexibilităţii, încât adversarilor lui de astăzi (a căror profesie „liberală”, clar ceva mai elastică – avocat, procuror, profesor, muzeograf, manechin etc. – predispune la egoismul sedentar!), deci, le vine greu să creadă că, în încleştarea cu Traian Băsescu, ei n-au nicio şansă de a învinge.
După câştigarea alegerilor, la aceeaşi „mustaţă” norocoasă a destinului, cel de-al doilea mandat la Cotroceni s-a scurs sub alte auspicii. Intenţiile de a reforma statul român şi de a-i moderniza instituţiile (de pildă, sunt unele pe care România le deţine dinainte de 1989!!) au devenit prevalente, în dauna hârâielilor permanente între preşedinte şi factorii frenatori (adică mafia!). Acum, Băsescu nu mai avea grija de a fi reales, fiindcă un al treilea mandat succesiv îi este interzis de prevederile Constituţiei (şi, în plus, credem noi că aşa şi trebuie, pentru a păstra democraţia intactă!). Prin urmare, au început să apară primele semne, timide, e adevărat. Au răsărit primele fisuri în blocul „Sistemului”, cu precădere cel al Justiţiei – unde clica subterană de magistraţi corupţi a fost vulnerabilizată prin primenirea în trepte a Consiliului Superior al Magistraturii – fisuri ce au avut urmări care până atunci nici măcar nu puteau fi imaginate. Au apărut arestările, anchetele şi, apoi, condamnările în marile procese de corupţie, fapt ce a făcut din Direcţia Naţională Anticorupţie cea mai temută, directă şi de nedorit cale de a ajunge după gratii. În plus, legile trecute de putere prin Parlament – cum-necum, mai târâş, mai prin asumare, mai în silă, mai cu pumni în cap – nu numai că au primit binecuvântarea UE, FMI şi Băncii Mondiale, dar au fixat România pe un trend crescător spre modernitate (sigur că mai rămân de trecut alte câteva foarte importante – precum legea privind revizuirea Constituţiei, care nu poate fi votată decât de mai mult de 2/3 din numărul parlamentarilor, apoi legea electorală, votul prin corespondenţă, legea privind reorganizarea administrativ-teritorială a României şi altele – dar important este că drumul spre viitor a fost deschis!).
Bineînţeles că toate aceste realizări şi proiecte n-au fost defel pe placul opoziţiei reacţionare şi au făcut din Traian Băsescu ţinta nr.1. Astfel că, în zilele acelea ale lui ianuarie incredibil de călduroase şi care au permis organizarea de jocuri coregrafice cu popor revoltat şi expunere în prime-time la televiziunile aşa-zise de ştiri, de proiectare în mentalul colectiv a ideii că ţara arde ca la 1907, că milioane de oameni revoltaţi sunt gata să ia cu asalt Cotroceniul (precum mujicii bolşevizaţi Palatul de Iarnă al ţarilor Rusiei!), ca să-l determine pe „dictator” să-şi dea demisia ori să-i pună pe fugă pe „blonda şi piticu’” şi să se treacă imediat la alegeri anticipate, sub conducerea înţeleaptă a lui Ponta şi Antonescu – ei bine, în acele zile de coşmar, Băsescu era la pământ. Părea că obştescul sfârşit din funcţia de preşedinte al ţării era o chestiune de ore. Traian Băsescu nu apărea nicăieri, nu spunea nimic (ca-n articolul acela celebru: „De ce tace Vodă?”!). Başca faptul că, timp de patru zile, şi autorităţile – PDL, Guvernul – au fost mute ca peştii, lăsându-l pe preşedinte într-un off-side clar şi dureros (NOTĂ: Nici acum nu se ştie exact dacă „abandonarea” lui a fost un gest deliberat sau provocat de frică. Băsescu însă ştie!).
Şi totuşi, preşedintele a avut puterea să se ridice din nou (ajutat acum, fantastic! şi de starea vremii, căci gerurile cumplite şi viscolul sălbatic au măturat Piaţa Universităţii şi au făcut linişte în ţară!). S-a dezmeticit din loviturile Opoziţiei (ce fusese susţinută de un întreg cor de instigatori şi de televiziuni provocatoare!), a luat din nou frâiele naţiunii în mâini şi a trecut la contralovituri spectaculoase. Guvernul Boc şi-a dat demisia, iar cu formarea noului guvern a fost însărcinat Mihai Răzvan Ungureanu, fost director al SIE. În patru zile, cu o garnitură de miniştri totalmente înnoită din partea PDL, Executivul a fost învestit. Lovitura de stat a eşuat şi România îşi urmează drumul, sperăm, spre normalitate