Mircea Gelu Buta: Seara de Crăciun

Mama avea un adevărat cult pentru Sfânta seară a Crăciunului, pe care o pregăteam împreună, din timp, cu gravitate şi dichis. Pomul ne fascina pur şi simplu.
Tata se pricepea să găsească cel mai mare şi mai minunat brad, înalt până în tavan şi cu crengi largi, răsfirate, stufoase, ce se întindeau într un răsfăţ nobil până către jumătatea odăii. Ne chema să ni l arate şi să ne povestească de unde îl luase şi prin ce noroc reuşise să l găsească. Când îl priveam pentru prima dată, aproape că ni se tăia respiraţia. Mă simţeam ca şi când ar fi pătruns în camera noastră un rege. După ce îl admiram şi îl pipăiam pe săturate, bradul urma să fie împodobit cu globuri şi podoabe ce şi aveau un loc al lor, de mare taină şi cinste, în nişte cutii anume compartimentate şi căptuşite.
Pregătirile începeau cu vreo lună înainte. Uimitor cum mama se pricepea să găsească prin cărţi şi prin reviste nenumărate modele de podoabe, în faţa cărora rămâneam cu gura căscată. Cu o minuţiozitate rar întâlnită, bomboanele, din ale căror poleieli răsăreau smocuri de franjuri subţiri din foiţă albă, erau legate fiecare cu şnurul ei, coşuleţele şi ele, gata confecţionate din hârtie creponată şi stanioluri, tot felul de jucărioare apăreau în fiecare zi mai multe, mereu altele.
În Ajunul Crăciunului, toţi cei din casă ne adunam cu emoţie şi bucurie în jurul bradului. Căldura focului din sobă parfuma într un fel anume aerul din încăpere, creând între noi o intimitate pufoasă şi caldă. În noaptea aceea, ne împăcam cu toţii şi eram fericiţi. Aşezaţi pe scaune, priveam la pomul nostru de basm şi cântam împreună minunatele noastre colinde. Nu aveam ochi pentru nimic.
Tata ştia să şi stăpânească emoţiile. Avea, totuşi, clipe când bucuria răzbea peste stavila ce şi o impunea şi atunci i se tulbura luciul ochilor de câte o lacrimă greu strivită între gene. Câtă tulburare îi produceau versurile vechiului colind „Din an în an”. Înaintea ultimei strofe, „ Acum te las, fii sănătos / Şi vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când eşti voios, / Creştine, să fii bun!”, îşi desfăcea batista pentru a şi şterge umezeala ochilor.
La lumina şi aroma bradului, ni se scurgeau în tăcere zeci şi zeci de minute ameţitoare, în a căror reverie puteam să ne primenim sufletul. După ce darurile Moşului erau împărţite, mama ne invita la masă, unde erau servite bucate alese. Toată casa mirosea a brad, a portocale, a sarmale şi cozonaci. La urma urmei, totul era o vrajă a mamei…