Mircea Gelu Buta şi universul credinţei

După un debut literar, cu vogă, în 2001, cu cartea „Emil Cioran, psihanaliza adolescenţei”, semnat împreună cu Liliana Buta, volum bilingv, respectivă în limbile română-franceză, apărut la Editura „Dacia” din Cluj, dr. Mircea Gelu Buta, medic primar pediatrie, prof. dr. universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă (UBB) Cluj-Napoca, managerul Spitalului Judeţean Bistriţa-Năsăud, a editat, în afara mai multor lucrări de strictă specialitate şi alte tomuri publicistice şi literare, între care şi romanul autobiografic-documentar „Tablou de absolvire”, o amplă şi interesantă evocare a anilor de liceu ai autorului.

Recent, mai precis în acest an, îi apar două cărţi la Editura „Eikon” din Cluj: micromonografia „Bârgăul lui Tini Pavel” şi „Dumnezeul unei lumi mărunte”.

În prima carte este evocată complexa personalitate artistică a marelui tenor de anvergură europeană Constantin Pavel (1884-1945), primul director şi fondator al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca şi apoi regizor şi director general până în 1945 al Operei Române din Bucureşti. Autorul a fost şi iniţiatorul deshumării rămăşiţelor pământeşti ale marelui artist înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti şi reînhumat în cimitirul Bisericii din Bistriţa Bârgăului, satul său natal, unde şi-a ridicat şi o casă care urmează, în timp, să devină muzeu memorial.

În cea de-a doua carte, „Dumnezeul unei lumi mărunte”, Mircea Gelu Buta ni se dezvăluia ca publicist de veritabilă vocaţie profesională, ca editorialist, analist politic, sociolog, psiholog şi eseist literar. După mărturia autorului, avem de-a face cu un volum antologic care cuprinde articole şi eseuri publicate în revista „Renaşterea” şi ziarul „Mesagerul de Bistriţa” în perioada anilor 2005-2008. De la început trebuie să precizăm că aria tematică este destul de generoasă. Dintre teme ne-am oprit într-o primă operaţie analitică, la credinţă şi religiozitate, într-un cuvânt la biserică şi Dumnezeu, repere care străbat ca un laitmotiv întreaga carte. Ilustrativă ar fi şi înşirarea unor titluri care vorbesc de la sine despre virtutea spiritualităţii divine, despre morala creştină şi, în speţă, de cea ortodoxă, deşi nu ocoleşte nici celelalte credinţe surori: greco-catolică şi catolică: „Iartă-i, Doamne!”, „Despre rugăciune”, „Sărbătorile Sântăimării”, „Noaptea Sfântului Vasile”, „Două dimensiuni biblice, Ioan Botezătorul şi Iisus din Nazaret (I, II, III)”, „Ştiinţă şi credinţă”, „Dumnezeul unei lumi mărunte”, „Frica de Dumnezeu”, „Lecţia părintelui Cleopa”, „Simbolul învierii”, „Vindecare prin credinţă”, „Dialoguri despre Dumnezeu” (I, II)” ş.a. Aş spune că la baza acestor eseuri cu tematică religioasă, biblică, stă sloganul latinesc: „Nihil sine Deo!” – „Nimic fără Dumnezeu”. Ca om al catedrei, Mircea Gelu Buta reuşeşte la modul competent şi elocvent să demonstreze, cu o articulată documentare de tip raţionalist, valabilitatea acestui indelebil adevăr. Nu se îndoieşte o clipă de existenţa demiurgică nu neapărat în spirit panteist sau dogmatic ori acceptată ca un dat transcendental, ci mai degrabă în spirit ştiinţific, recurgând însă şi la argumente de bun simţ. Însă, adesea, Mircea Buta merge pe linia lui Toma d’Aquino, logician, matefizician şi teolog italian care, în sec. al XIII-lea a încercat să împace ştiinţa cu Biblia, raţionalismul cu credinţa, să impună o armonie între a şti şi a crede (entre ce qui est „su” et ce qui est „cru”), cum zice francezul. Marşând pe concluzia ilustrului profesor universitar clujean Iuliu Haţieganu, conform căreia „medicina este ştiinţă şi conştiinţă”, autorul adaugă apolinic, în unul din eseurile sale, „iar dacă această credinţă reprezintă şi trebuie să însemne credinţă, avem de-a face, poate, cu cea mai frumoasă definiţie care s-a dat vreodată medicinei”. CU argumente de bun simţ, dr. Buta combate, uneori direct, alteori indirect, ateismul sau manifestările atee, dar şi îndoiala în credinţă. Remarcabile sunt în această direcţie evocările unui părinte Cleopa sau ale unui Ion Alexandru, poet, dar şi profesor universitar care, între altele, a avut confruntări cu studenţi care-şi exprimau îndoiala în existenţa divină. La interpelarea unuia dintre ei care, ateu fiind, îl întreabă: „Nu înţeleg cum aş putea fi fericit dacă ar trebui să mă supun unei forţe superioare mie şi să trăiesc în dependenţă totală de voinţa ei?”. Replica profesorului a venit repede şi plină de… poezie: „Data viitoare când ţi-e foame să nu te mai duci la cantină, ci să mănânci din tine. Altfel, de fiecare dată când treci pragul cantinei semnezi prin chiar faptul acesta, declaraţia ta de independenţă, adică depinzi de bucătăresele de la cantină. Du-te la ele şi întreabă-le de unde au mâncarea pe care ţi-o pun în farfurie. Ele te vor trimite la plantele şi animalele câmpului. Întreabă-le pe ele de unde vin şi te vor trimite la vânt, la soare şi la ploaie. Întreabă vântul, soarele şi ploaia de unde vin şi-ţi vor răspunde: „De la Dumnezeu”. Dacă nu vrei să depinzi de Dumnezeu, când ţi-e foame, data viitoare să mănânci din… tine. Mănâncă-ţi degetele mâinii, urechile şi pulpa de la picior, ateule!”

Desigur, aici, comentariul nu-şi mai are locul doar nota asupra omului religios Ioan Alexandru, care a făcut din credinţă principala sa conduită şi normă a existenţei.

Omul halatului alb, dr. Buta, care a iniţiat un paraclis la Spitalul Judeţean din Bistriţa, a înţeles ce înseamnă terapia duhovnicească asupra bolnavului. De aceea nu sunt puţine eseurile din carte în care pune în valoare şi analizează vindecarea prin credinţă. Pornind de la exemplele biblice ale lui Moise şi Iisus, dar şi ale apostolilor care au făcut adevărate minuni în alinarea suferinţelor şi tămăduirea bolnavilor, autorul prezintă şi în carte cazuri de oameni care au ajuns să-şi depăşească boala şi chiar moartea prin credinţă. Reprezentativ în acest sens este eseul „Vindecarea prin credinţă”, unde se relatează revenirea miraculoasă la viaţă a unui copil de 12 ani datorită rugăciuni fierbinţi a mamei sale, care a implorat ajutorul divin stând în genunchi la căpătâiul fiului său. Impresionat, medicul se întoarse din drum „şi mai injectă încă o dată andrenalină în inima copilului”. Spre surprinderea lui şi a celor prezenţi, inima tânărului începuse să bată din nou. Concluzia este că este vindecări „fascinante” îşi au „rădăcina” în credinţa lui Iisus.

Dar autorul prezintă pe parcurs şi reversul medaliei, adică acea credinţă lipsită de profunzime, făcută din interes, religiozitatea mulţumindu-se cu „aspectele exterioare ale cultului, cu preocupare pentru îndeplinirea prescripţiilor ritualice în speranţa obţinerii bunăvoinţei divine”. Reprezentativ este eseul care poartă titlul volumului „Dumnezeul unei lumi mărunte”, cu un citat pe antecoperta cărţii din care reţinem concluzia: „… credinciosul admite că el îşi îndeplineşte îndatoririle mai degrabă prin practici rituale, prin donaţii pentru lăcaşuri de cult sau prin acte filantropice decât printr-o conduită corectă, pătrunsă de spiritul dragostei şi solidarităţii cu semenii în viaţa de fiecare zi”.

În afară de „homo religiosus”, cartea ne evocă de astă dată, în mare parte cu mijloace satirice, demascatoare tipuri de oameni care reprezintă viciile variate de caracter şi de comportament. Eseurile se transformă în tablete caragialeşti sau argheziene în care se încriminează perversitatea, vulgaritatea, violenţa, agresivitatea, zeii titulari actuali ai degradării, care viciază până la cele mai joase, mai sordide, mai incalificabile decăderi, morala unor largi categorii sociale. E de ajuns să enumerăm, în acest sens, doar câteva titluri semnificative: „Ca la noi, la nimeni”, „Despre mitici şi miticism”, „Marca Caragiale”, „Modelul Păcală” ş.a. Nu sunt iertaţi oamenii politici puşi pe averi şi căpătuială, care folosesc încrederea ca pe un instrument de îmbelşugare personală, nici unele emisiuni TV ce ridică adesea tarele sociale, sexul şi imoralitatea la nivel de virtuţi comportamentale („Coborârea în infern”, „Mita la români”, „Confiscarea iluziilor”, „Solidaritatea în rău”, „România de azi pe poimâine” ş.a.).

Găsim în final şi incursiuni în experienţa biografică a autorului, evocări ale unor foşti profesori sau ai unor foşti colegi, dar şi a unor întâmplări mai puţin plăcute, cum a fost cea din studenţie, când i s-a propus de către un ofiţer să devină colaborator al securităţii. A reuşit să scape, cu un refuz ambiguu, care ulterior i-a cauzat unele procese de conştiinţă că n-a fost capabil să-i dea un răspuns negativ mult mai ferm. (Cum n-am devenit turnător). În partea a doua a acestei eseu memorialistic, face, prin intermediul unui cunoscut, care n-a rezistat presiunilor, o adevărată fiziologie a turnătorului.

Din economia volumului mai reţinem şi unele incursiuni de ordin filologic, onomastic, muzical şi chiar culinar. De exemplu, eseul „Ciorba de burtă”, bunătate de origine turcă dar care, azi, e tot mai răspândită şi mai adaptată la bucătăria românească. De asemenea, autorul este preocupat cu pasiune şi competenţă de istorie, de mitologie şi tradiţie românească, oferind, pe ansamblu, o imagine cât mai complexă şi mai veridică a României de azi.