Viaţa dintr-un tablou

“Oare nu săvârşim o impietate când suflăm praful gros de pe amintirile din tinereţe şi încercăm să le dezgolim de veşmântul cu care le-a acoperit timpul?” , se întreabă Mircea Gelu Buta, autorul romanului autobiografic “Tabloul de absolvire”, apărut la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, în anul 2015. Acestei întrebări dificile încearcă să-i răspundă, în registru poetic, acelaşi Mircea Gelu Buta în cronica cea mai vie, mai cuprinzătoare şi mai plină de conţinut diafan pe care am citit-o, legată de perimetrul citadin al Bistriţei, oraş întemeiat în Transilvania de coloniştii saşi în urmă cu opt sute de ani. O cronică sentimentală a copilăriei şi adolescenţei autorului, scrisă într-un stil simplu şi accesibil, nelipsit de virtuţile poeziei.
Mircea Gelu Buta are calitatea de a fi un bun povestitor şi totodată un observator sagace al vieţii acestui spaţiu altădată cosmopolit; analizele sale sociologice cu referire la perioada comunistă sau interbelică lărgesc interesul acestei cărţi, depăşind caracterul autobiografic.
În preambulul cărţii, autorul trasează repere esenţiale în timp: ziua în care Moş Crăciun ţi-a adus pentru întâia oară haine noi (eliberându-te de pedeapsa de a purta hainele rămase de la fraţii mai mari), prima atingere a fetei de care te-ai îndrăgostit nebuneşte, ziua când ai îmbrăcat prima pereche de blugi originali (cât vor înţelege tinerii de astăzi o asemenea bucurie măruntă?), întîiul sărut ce a oprit în loc toate ceasornicele din lume, ceasul în care ai aflat că ai intrat la facultate. Sunt momente ce marchează traseul devenirii unui tânăr crescut şi format în comunism, în epoca de tristă amintire, privită însă cu detaşare, fără excese maniheiste sau exaltări paseise. Astfel, printre neguri şi umbre se revarsă oaze de lumină fastuoasă; bucurii şi satisfacţii ce transcend vicisitudinile istoriei. Adolescenţa, perioada cea mai avântată a vieţii, însumează segmentul temporal ce-şi pune amprenta indelebilă asupra destinului uman.
Romanul lui Mircea Gelu Buta emană efluvii de album îngălbenit, răsfoit după trei decenii, moment dătător de melancolice rememorări. Căutarea tabloului de absolvire al promoţiei sale, printre zecile de tablouri înşirate pe pereţii coridoarelor faimosului Liceu “Liviu Rebreanu”, e prilej de amare reflecţii. Mulţimea de chipuri care au parcurs viaţa de elev, e mulţimea unor destine illustrate neutru, ce nu reflectă faptele lor teribile, devenirile lor, extincţia fizică. Totul se petrece firesc, în afara timpului, ca o rază de lumină ce animă neantul. Astfel încât, viaţa se reduce la imaginea unui tablou.
Amintirile cele mai luminoase sunt şi cele mai îndepărtate. Prietenia cu Ileana, fetiţa din vecini, ilustrează atracţia imanentă, idila nevinovată trăită la grădiniţă. Fascinaţia descoperirii lumii, cu tainele ei: viaţa şi moartea, existenţa lui Dumnezeu pregătesc sensibilitatea copilului cu aplecare spre meditaţie şi visare.
Din panoplia profesorilor de marcă ce au modelat atâtea generaţii de elevi, se desprinde figura legendară a profesorului Livius Gubesch, dirigintele clasei. Exigenţele sale stârnesc fiori printre bobocii clasei a IX-a. Lecţiile de viaţă predate de acesta îi vor pregăti pe tinerii liceeni pentru cele mai dificile obstacole. Autorul construieşte dialoguri în care profesorii expun principii paideice. Meditaţiile sale sunt impregnate de umanism, de o caldă compasiune. Medicul Mircea Gelu Buta nu-şi uită menirea nobilă de a-şi sluji semenii. Modelele sale culturale sunt Dostoievski şi Kierkegaard. În expozeele sale legate de muzică, cititorul este călăuzit prin genuri diverse, de la muzica de operă, la muzica rock, muzica “subversivă” a generaţiei sale.
Evocarea unor zile de vară petrecute în tabără aminteşte de paginile lui Cărtărescu; tainica deschidere a sufletului tânăr spre misterele vieţii e un dat universal ce nu se împotmoleşte în aberaţiile veacului. Romanul aduce în prim-plan cronica succintă a unei familii româneşti ce străbate meandrele nu prea îndepărtate ale istoriei. Persecuţiile politice, îndoctrinarea, obtuzitatea conducătorilor, marginalizarea unor categorii sociale în deceniile cinci şi şase ale secolului trecut, perioadă în care se consumă copilăria şi adolescenţa naratorului, sunt evocate cu îngăduitoare nostalgie, dar şi cu luciditatea cărturarului sedus de aspectele morale şi spirituale ale existenţei.
Reuniunile de familie, prilejuite de sărbători cum sunt Sfintele Paşti, Crăciunul, Sfântul Ioan adună laolaltă figuri memorabile ce au în comun cultul familiei, valorile creştine, tabieturile unei lumi apuse în care prevalează onoarea şi simţul moral; o lume pe cale de dispariţie, amestecată cu una nouă care atunci se năştea. Din amestecul lor vor apărea lucruri şi oameni cu un farmec aparte. Avatarurile copilăriei îl determină pe autor să constate că “imaginaţia copilului nu înseamnă naivitate, ci inteligenţă într-o altă dimensiune”. Alte reflecţii vizează dramatismul condiţiei umane. “Probabil că avem o genă a iluziei, altfel n-am face faţă emoţional la atâta nostalgie.” Reflecţii patetice se găsesc în discursul despre misterele anotimpurilor; vaste ecouri sufleteşti ce nasc poezia.
O excursie în Munţii Rodnei e relatată cu umor; protagoniştii nopţii albe petrecute în faţa cărţilor de joc (filcăi) şi a sticlelor de vin vor răbda cu stoicism escaladarea în pas alert a Vârfului Ineu, sub veghea omniprezentului, omniscientului Tata Gubi. Un Crăciun de altădată, cu pregătirile bogatului repertoriu de colinde, urmat de un Revelion fastuos între tineri sunt schiţate cu mână sigură. Naivităţile şi stângăciile îndrăgostiţilor stârnesc hazul, cum bunăoară episodul cu refuzul iubitei de a se lăsa sărutată în barcă. Spre deosebire de iubita eminesciană, aceasta pune mîinile pe lopeţi şi vâsleşte viguros spre mal.
Romanul e o mărturie a răscrucilor de lumi şi destine; o carte luminoasă, exultând vârsta paradisiacă. Drumul spre liceu, la întâlnirea de treizeci de ani de la absolvire, îi aduce în amintire ţinuta sobră a liceanului de altădată, uniforma bleumarin, în contrast cu îmbrăcămintea neglijentă, rebelă a liceenilor de astăzi.
Prin ceea ce scrie şi publică în cărţi şi în periodice, Mircea Gelu Buta se dovedeşte a fi cronicarul cel mai împătimit şi mai avizat al vieţii locuitorilor acestui spaţiu, un mare îndrăgostit de oraşul Bistriţa şi de oamenii lui. Praful gros suflat de pe amintirile tinereţii, de pe documentele îngălbenite ale arhivelor, este gestul delicat al unui suflet poetic ce priveşte cu reverenţă şi cu emoţie în fântânile timpului.