Monica Salvan: „armuri din pânză de paianjen” sau despre poezie şi traduceri / Întâlniri cu poeta Letiţia Ilea

         „înaintez fac compromisuri falsuri nepedepsite/lipsesc îmi lipsesc mă lipsesc salutară gramatică/ nu mă satur să vorbesc despre mine/ noroc că nu m-ascultă nimeni”, scrie cu decapantă autoironie Letiţia Ilea în poemul „o zi din viaţa mea”. Am avut privilegiul să mă bucur din nou de inteligenţa poetică a Letiţiei Ilea la sfârşit de august la Cluj, asistând la Book Corner Librarium la lansarea antologiei ei bilingve „Sobre pérdidas y ganancias” (Despre câştiguri şi pierderi, Valparaiso Ediciones, 2014). Poemele sunt traduse în spaniolă de Xavier Montoliu Pauli, cunoscut la noi ca traducător al lui Marin Sorescu în catalană. Am ascultat cu plăcere lecturile în română, spaniolă şi catalană, după o sclipitoare prezentare făcută de Marta Petreu, care şi-a deschis convingător propriile ei trasee poetico-existenţiale prin textele „doldora de cotidian” ale Letiţiei Ilea. „Nimeni nu e poet în Clujul lui”, a parafrazat Marta Petreu cu umor referinţa biblică, deplângând astfel audienţa insuficientă a poeziei Letiţiei Ilea la ea acasă şi evocând mai buna ei receptare în străinătate.

N-am putut decât să-i dau dreptate Martei Petreu. În ce mă priveşte, am descoperit într-adevăr poezia Letiţiei Ilea în Franţa, în volumul „Douze écrivains roumains” publicat cu ocazia festivalului Belles étrangères din 2005. Am cunoscut-o apoi personal pe poetă în 2008 în Normandia, la unul dintre evenimentele organizate în cadrul festivalului „Printemps balkanique” într-o ediţie consacrată în acel an României.

Din 2007, de când m-am implicat în activităţile asociaţiei care organizează festivalul „Printemps balkanique” în regiunea Normandia din vestul Franţei, ocaziile de a asista la întâlniri între artişti români şi un public occidental au fost destul de numeroase. Să reamintesc totuşi, dacă mai este nevoie, că promovarea culturii române în afara graniţelor nu este un demers cultural simplu, aşteptările faţă de ceea ce vine dinspre Estul Europei fiind scăzute, dacă nu inexistente. Mărturisesc deci că am fost uimită când, în 2007, am aflat că asociaţia Balkans-Transit din Normandia se pregătea să consacre culturii române contemporane ediţia următoare a festivalului „Printemps balkanique”, sub titlul „Insolite Roumanie”. Am descoperit, atât printre organizatori cât şi printre participanţii la evenimente, ideea de „cadou” intelectual şi uman pe care îl faci celor din jur şi ţie însuţi, ieşind din reperele cunoscute ale lumii tale, întâlnind persoane implicate pe un teren alternativ: artişti, dar şi librari, bibliotecari, jurnalişti, profesori... Lista nu se opreşte aici.

Un astfel de cadou preţios a fost întâlnirea Letiţiei Ilea cu cititorii din Normandia în 2008. Am avut ocazia să o ascult aproape de Caen, în orăşelul Saint-Aubin sur Mer, într-o bibliotecă situată la câţiva paşi de malul mării. Un spaţiu cultural foarte activ, coordonat printr-un sistem de voluntariat eficient. Într-o eră a standardizării, a comunicării prin mass-media, ideea influenţării de la om la om, a transmiterii eficiente a informaţiei „din gură în gură” are mult şarm în ochii consumatorilor de cultură. Se adunaseră mulţi oameni pentru o seară de poezie românească, câteva zeci, n-aş mai şti să precizez exact câţi. Tăcută şi rezervată înainte de lectură, poeta s-a transfigurat după ce a început să citească. Am ascultat poeme din volumul „Terrasses”, scris direct în limba franceză în timpul unei burse de autor la Marsilia. Timp de o oră şi jumătate, publicul a reacţionat incredibil de bine la injoncţiunile poetice: s-a întristat, a râs, a urmărit cu sufletul la gură piruetele textuale care trec necontenit de la notaţia cotidiană la reflecţia metafizică, adesea prin intermediul ironiei. De adăugat că poeta clujeană este un caz aparte, pentru că îşi traduce aproape întotdeauna ea însăşi textele în limba franceză. Îmi amintesc că Letiţia Ilea a răspuns cu un soi de spontaneitate copilărească la întrebările publicului, continuând să dezamorseze prin umor tonul grav al poemelor sale.

Tot atunci am descoperit la biblioteca din Saint-Aubin şi seria de fotografii „Remake” a româncei Danei Cojbuc, o expoziţie corelată cu evenimentul literar în cadrul festivalului „Printemps balkanique”. Artista şi-a propus nici mai mult nici mai puţin decât să fotografieze trecerea timpului juxtapunând poze de familie, unele originale, altele „înscenate” cu aceiaşi protagonişti, zeci de ani mai târziu. Deşi e vorba de ţărani dintr-un sat din sudul României, condiţia umană pe care o evocă elipsele temporale îţi dă sentimentul că te afli în faţa unui album de familie universal. Prezentă şi ea în sală, Dana Cojbuc a citit poeme de-ale autoarei clujene în limba română.

Reîntâlnirea cu Letiţia Ilea în 2014 mi-a fost prilejuită indirect tot de „Printemps balkanique”. Am participat la începutul verii la câteva întâlniri, oficiale sau prieteneşti, menite să pregătească ediţia din 2015. În vizită în România, Laurent Porée, coordonatorul festivalului, ţinea să o revadă pe poetă. Cu această ocazie am aflat şi eu despre antologia bilingvă care urma să fie lansată şi la Cluj.

Mi s-a părut că parcursul poetei clujene e unul dintre răspunsurile posibile la solicitarea domnului Andrei Moldovan de a scrie un text de „confluenţe” culturale dintr-o perspectivă subiectivă, de preferinţă prin prisma experienţei mele în Franţa. Nu am fost nici o clipă tentată să fac un soi de catalog sec de evenimente, dar nu mi se părea foarte simplu să aleg un fir călăuzitor. Întâlnirea de la Book Corner s-a impus de la sine ca un răspuns potrivit: era pentru a treia oară când asistam la o lectură a autoarei, şi de fiecare dată poemele ei erau transpuse şi în altă limbă. Precizez că cea de-a doua întâlnire la care am asistat a avut loc la Salonul de Carte de la Paris în 2013, când Letiţia Ilea a prezentat volumul „Blues pentru cai verzi”, tradus în franceză de Fanny Chartres. La Cluj „confluenţele” s-au dovedit a fi mai largidatorită alegerii traducătorului de a prezenta şi versiunea catalană a textelor.

Unul dintre poemele selectate în antologie condensează fulgurant misiunea poetică pe care şi-o atribuie autoarea: „subsemnata letiţia ilea/ de profesiune incertă/ studii corespunzătoare/tricotez/armuri din pânză de paianjen/ numai cu comandă fermă” („ofertă fără cerere”). Extrapolând, aş spune că în cazul culturilor periferice, promotorii culturali – traducătorul fiind primul dintre ei – se înhamă şi ei temeinic la această imposibilă lucrare, cu speranţa de a reuşi acel tur de magie care transformă în cele din urmă fragilitatea în forţă.

......................
Citiţi ediţia print !