Monografia unei copilării

Dacă până acum Iacob Naroș elogia localitatea Maieru prin intermediul activității sale, o dată cu apariția acestui nou volum, „Panoramic măierean. Micromonografie sentimentală” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018) scriitorul își îndreaptă în mod nemijlocit privirea către localitatea natală. Așa cum remarcam într-un comentariu anterior, întreaga activitate a exegetului și publicistului Iacob Naroș a avut în centru, mai mult sau mai puțin vădit, localitatea Maieru. Nu de puține ori, în demersurile sale de rebrenolog, eforturile au fost îndreptate înspre limpezirea și sublinierea legăturilor marelui prozator cu localitatea aceasta.
De data aceasta, omagiul este direct, el decurgând firesc în contextul unui exercițiu literar recuperatoriu încărcat de nostalgie și rememorări ale unei copilării încă vii în mintea autorului. Vârsta copilăriei este legată inexorabil de locul în care am deschis ochii către lume. Iar pentru Iacob Naroș acest loc este Maieru. Astfel că, îndepărtându-se preț de un volum de cărți aprofundări exegetice și studii, autorul își îndreaptă privirea înspre locurile în care trăiește, rememorând, reconstituind, depănând amintiri. Este un exercițiu pe care îl facem adesea cu toții, numai că doar puțini reușesc să dea unui atare demers conturul și consistența unui volum.
Este greu de stabilit dacă locurile natale reprezintă prilej de rememorare a vârstei copilăriei autorului, sau dacă amintirile prunciei devin substanțiale doar prin evocare locurilor... Este aici o relație subtilă între spațiu și timp. În fond, aproape că devine irelevantă cauzalitatea menționată mai sus. Ambele elemente sunt îngemănate inextricabil. Memoria autorului funcționează aici precum un tot unitar, Maieru fiind irevocabil pretext al nostalgicelor descrieri și invers.
Localitatea, cu tot ceea ce o înconjoară devine, în ochii scriitorului topos magic, mitic, mitizant, aș adăuga. Ochii curioși, plini de mirare ai copilului conferă fiecărui colțișor de lume explorată un soi de grandoare, de nerecuperat apoi la vârsta maturității. „Parcă o văd cu ochii minții în amănunțime, încerc să deschid ușa cu emoție și curiozitate, apăs ușor clanța, ușa se deschide ușor, înspre stânga, încep din dreapta mea, chiar aproape de ușă, la îndemână, se afla un scăunel lung pe care se găsea permanent o găleată cu apă, căni la îndemână, a trecut multă vreme până să pricep cum ajungea apa colo și de ce nu se termina niciodată.” (p. 15)
De altfel, nu puține sunt pasajele în care naratorul își mărturisește melancolia provocată de trecerea ireversibilă a timpului. „Toate au rămas în amintire, nimeni nu-și mai amintește acei ani, de jos, din drumul mare, uneori, pentru o clipă, arunc o privire nostalgică și privesc cu o oarecare invidie, gândindu-mă că acolo, în vârf, de-o parte și de alta a Măgurii, multe au rămas la fel, doar noi, oamenii nu mai suntem aceiași, ea, Măgura, de la înălțimea ei de 1031 metri, nu mai tentează azi, ca odinioară...” (p. 32)
Prefațatorul volumului, Icu Crăciun, observă în mod oportun frazarea prelungă a cărții. Întocmai așa stau lucrurile, exercițiul de rememorare pare să fie însoțit funciar de nevoia de a spune tot, de a nu omite detalii. Există în cartea lui Iacob Naroș o atenție minuțioasă pentru fiecare detaliu redat, pentru reconstituirea cu acuitate a unei lumi. Iar acest aspect se datorează, fără doar și poate, faptului că lumea reconstruită cu ajutorul memoriei de către scriitor a rămas vie în mintea acestuia de-a lungul anilor – un nucleu nealterat și imaculat păstrat cu sfințenie în cele mai ascunse unghere sufletești.
Sigur, pentru ca monografia, fie ea și „sentimentală”, să fie completă, obiceiurile și tradițiile specifice locului nu pot să lipsească. Sărbătorile de peste an, transhumanța, Sânzâienele, tăiatul porcului, colindatul, colinda, șezătoarea etc., toate se perindă intacte prin fața ochilor naratorului și ai noștri, ai cititorilor. „Într-adevăr, odată cu lăsarea serii, începeau să se audă colinde de peste apă, de peste tot. Mai conturată pare venirea crailor, obicei ce coincidea cu părerile alor mei.” (p. 159) Iar singura pată de umbră care poate altera în vreun fel seninul acestor amintiri nu poate fi decât degradarea sau dispariția acestor obiceiuri care ne-au fascinat și uimit copilăria. „De-a lungul anilor tradițiile de colind s-au tot subțiat, au devenit o alergare bezmetică după câștig, fără a se ține seama de interpretare, de cuvinte.” (p. 160)
Undeva între autobiografie și monografie (sentimentală), cartea lui Iacob Naroș este, în cele din urmă o invitație la reflecție. Rememorându-și copilăria și locurile în care ea s-a petrecut, scriitorul recuperează definitiv o parte esențială a sinelui. Este, dacă doriți, un demers al revelării rădăcinilor, a sursei, a începuturilor. Extinzând miza propusă de scriitor aici, aș sublinia importanța demersurilor de acest fel, cu atât mai semnificative și mai substanțiale într-un an atât de important pentru poporul nostru, precum este acesta.