Mulţumesc, dr. Lucian Bobeanu, profesionistul cu suflet mare de la Centrul de Urgenţe al Spitalului Beclean!

Semaforul vieții îți dă uneori nu doar semnale ci te trimite spre direcții noi, necunoscute, pe care să le explorezi. Fac parte și ele din definiția vieții...
Mă refer aici la acele situații în care trebuie să iei decizii rapid și eficient, să intervii pentru a rezolva o problemă de sănătate ( ce nu poate fi amânată), fără să știi cât este de gravă, a unei persoane în vârstă, foarte apropiată.
Atât de apropiată, că ai fi în stare să mergi oriunde și oricât, pentru a contribui la însănătoșirea ei.
Nu trebuie neglijat și faptul că la ușa medicilor, aglomerația este atât de mare în zilele de sărbătoare, pentru că atunci sunt mai puțini medici de gardă decât numarul de bolnavi ce pot să apară.
Cu toate acestea...tot ce poți face este să urci în mașină, să pleci într-o direcție, să ajungi undeva, unde să poți interveni.
Ajungi la ușa SĂLII DE URGENȚĂ, acolo unde nimeni nu pășește prea voios. Cel de lângă tine ți-e drag și ai vrea să faci bine, totul. Mai ales că vârsta inverseaza rolurile și tu, copilul, ajungi părintele de altădată.
Intri. Te întâmpină un zâmbet amabil, blând, înțelegător și...cald. Începi să-ți revii. Da, nu este teatru. Cei ce lucreaza acolo mai pot zâmbi.
Mai sunt încă două persoane în fața ta. Pe moment.
-Poftiți, ocupați loc! Vine domnul doctor și vă preia imediat!
În scurt timp, sala de așteptare începe să devină neîncăpătoare. Plin înăuntru, paturile ocupate, dar și sala de așteptare.
Nu ți-ar trebui decât timp, să începi să scrii o carte despre tot ce vezi. O carte a durerii spusă de fiecare, din cei ce ajung aici: cu boli, accidente, lacrimi, telefoane, mesaje, emoții, necunoscut...
Și, peste toate acestea apare chipul unui medic, o persoanâ necunoscută, care emană, înainte de toate, atâta omenie, calm, răbdare, înțelegere și îți dă speranță, din modul în care comunică. Prima întrebare pe care ți-o pui este: oare are și dânsul părinți, în viață?
De unde atâta răbdare, înțelegere, calm, implicare?
-Da, vor spune unii, așa trebuie să fie! Este meseria lui! Așa trebuie să o facă!
-Nu, voi raspunde! E meserie, dar e și suflet, și omenie! Da, al acelora ce simt să fie astfel. Dacă nu, atunci privirea, gesturile sau vorbele ar trada și ar exprima altceva.
E foarte important acest lucru, mai ales, cu persoanele în vârstă sau cu acelea care nu au avut prea mult a face cu asemenea situații, la viața lor!
După ce ai trecut peste ele, te gândești că un sincer MULȚUMESC! este prea puțin.
Am încercat să citesc numele d-lui doctor, pe ecuson. Nu aveam ochelarii. Am citit: LUCIAN BOBEANU. Da, am citit bine.
Doctorul Bobeanu și echipa lui de la sala de Urgență a Spitalului Orășenesc Beclean (UPU,) cu toții practică o meserie, una deloc ușoară și care nu poate deveni o pasiune dacă este realizată fără partea necitită, din cărți. De ce? Sufletul nu poate fi îmbrăcat în definiții și cămăși de protecție!
Ca pacient, înțelegi asta și te bucuri când poți pleca acasă cu bolnavul ,,rezolvat’’, căci ai avut șansa de a face ce trebuie și cum trebuie. Dar nu singur!
Datorită profesionalismului unei echipe de la Cabinetul de URGENȚĂ A SPITALULUI ORĂȘENESC BECLEAN, datorită unui medic al cărui nume stă scris pe ecusonul din dreptul inimii: LUCIAN BOBEANU.
MULȚUMIM, DOMNULE DOCTOR!
PS. Sigur, mai sunt mulți despre care se poate scrie! Sunt bilețele prinse pe buzunarele vieții. Cele din dreptul ecusonului.
MULȚUMESC!

NADIA URIAN LINUL