Neliniştea călătorului

Era noapte şi el mergea pe poteca muntelui, bătut crunt de rafalele de ploaie şi de vânt. Mai mult bâjbâia decât mergea, dar cunoscând locurile destul de bine, îi era mai uşor. Cum poteca şerpuia, la o cotitură se împiedică şi căzu, julindu-se bine la un genunchi. Putea să se rostogolească în râpa din stânga. Ce Doamne era? Pipăi şi văzu un bolovan care se rostogolise pe panta muntelui, rămânând tocmai în cărare. În fine, se ridică, mulţumi lui Dumnezeu că nu se află în râpa adâncă ascunsă în întuneric şi apoi porni mai departe.

Mergând pe cărăruie, ferindu-se de una sau e alta, un gând îi răsări în minte: ”Da, am avunt noroc destul că n-am alunecat în râpă şi m-am ales cu julitura asta bună, care ustură. Dar… dacă mai vine cineva după mine noaptea asta şi va cădea acolo de unde Dumnezeu m-a ferit pe mine?” / Vezi-ţi de drum, măi!”- răspunse celălalt gând. ”Tu vrei să păzeşti pe toată lumea?” Aşa se face că omul îşi urmă calea, dar gândul dintâi, ca un câine neînduplecat îl făcu să se oprească din drum şi să se aşeze. „Şi dacă un alt om al lui Dumnezeu păţeşte ceva, cum vei trăi tu liniştit? De ce să-ţi împovărezi conştiinţa cu moartea sau nenorocirea unui frate de-al tău. Încă îţi zici creştin!! Nu ştii cum a făcut bunul samaritean cu cel căzut pe cale? Da. Orice bine cere efort, un pic de jertfă. Întoarce-te înapoi şi dă bolovanul din drum!” / „Hm…da, zise concesiv celălalt gând. Să-l dai.”

Creştinul se întoarse şi merse îndestul. Bâjbâind, află bolovanul , puse umărul şi stânca mică, dar primejdioasă se rosotgoli uruind în noaptea râpei. Apoi îşi reluă drumul încet şi cu grijă. Nu ştia de ce, dar era bucuros, liniştit. Îi venea să cânte, da, să cânte ceva spre slava lui Dumnezeu, Cel ce este lumina veşnică în noaptea acestei vieţi. În gândul cel curat, bun şi iubitor al sufletului putem simţi prezenţa lui Dumnezeu. Urmându-l vom putea spune ca regele profet David:”Totdeauna l-am văzut pe Domnul la dreapta mea, ca să nu mă clatin…”