Nevoia de persuasiune într-un climat sufocant

Moto:
„Când bordelul e o mănăstire”.
Ileana Vulpescu
Cuvintele din motou sunt titlul șocant de eseu , apărut acum câțiva ani, dar cine cunoaște acribia și persuasiunea publicistică a autoarei, scriitoarea Ileana Vulpescu, ridică doar o sprânceană pe motiv de „Nu e de mirare, în ce-o privește”.
Pe tânărul cititor de literatură (ce alcătuire... aproape bizară de cuvinte), e potrivit să-l informez ( „a informa” - nemernic verb din vocabularul Securității comunistoide) că Ileana Vulpescu este o personalitate importantă a literaturii române contemporane.
În anii 80, romanul său „Arta conversației” devenise un adevărat „best-seller”, prin spiritul său anti...decembrist, când, în climatul cultural sufocant de atunci, se simțea nevoia unor voci publice, care să ne convingă, cu abilitate, că suntem îndreptățiți să dorim o altfel de lume.
Numai că eseul, ce i l-am descoperit acum (ce ține de dezamăgirea primului deceniu postdcembrist), nu surprinde, ci confirmă tristeți, închegate în psihosomaticul multora dintre noi. Și ne face să acceptăm riscul apropierii celor două cuvinte discrepante: „bordel” și „mănăstire”; sau să găsim pentru durul substantiv alternanță prin cuvântul „mahala”. Da: cultura de azi, ca o mahala în spațiul curat al nevoii noastre de frumos și adevăr.
Sunt două paliere de referință în acest excurs al autoarei, la care mă voi referi, dat fiind faptul că am cunoscut „pe viu” situații asemănătoare celor evocate de Ileana Vulpescu și, deopotrivă, fiindcă rezonez la fel: istoria noastră pe meridiane și murdărirea limbii române în propriul areal național.
„A cui e vina? - își începe Domnia sa textul. Vina este a noastră.” Adică a celor care ne reprezintă în lume, dar și a celor care ne ignoră. Evocă un dialog cu o absolventă de Sorbona, cică, profesoară de limba franceză. Cum aceea nu știa că româna este una dintre cele 10 limbi romanice, i le înșiră, dar sorbonarda se miră în continuare: „Da, dar româna e atât de înrudită cu limba slavă!” Încât scriitoarea noastră încheie dialogul astfel: „Știți cât de înrudită e cu slava? Tot atât cât o să fie franceza înrudită cu chineza, după ce vă vor ocupa chinezii!”
(Reiau ceea ce am mai notat undeva: În primul meu an de sejur la Montreal, am trimis o scrisoare în țară, menționând tot ceea ce știam că trebuie să fie, încheind, desigur - scris mare - cu România. Spre stupefacția mea, găsesc, la două săptămâni după aceea, plicul meu în cutia poștală a celui unde fusesem găzduit: Se cerea, în franceză, să se menționeze la adresă... continentul unde se află țara aceasta. Am refăcut scrisoarea, notând și continentul. Doar că am adăugat și „Terra”. Scrisoarea a fost să ajungă la destinatarul din țară, dar și acum am îndoieli dacă plicul meu ar fi ajuns la Beclean pe Someș de nu menționam planeta...)
O eminentă româncă, știutoare a limbilor clasice, lucra la o bibliotecă din New York. Urma să fie avansată în slujbă și a completat un formular, în care o cerință era a se menționa ce limbi străine cunoaște. Cunoștea engleza, franceza, rusa. Persoana care o examina s-a mirat de ce românca a trecut limba rusă printre cele străine, odată ce rusa era... limba ei maternă. I-a explicat examinatoarei ce e cu româna și rusa, dar, consecinta: I s-a refuzat avansarea, „ignorantei”...
Tot la New York, un important om de cultură, aflându-se aici într-un post oficial, intrând, la un moment dat, la Biblioteca Municipală, găsește o singură carte în română, dar trecută la sectorul limbilor slave. I-a explicat directorului, filolog de profesie, cum stă româna cu latina și nu cu slava, rugându-l apoi să așeze cartea unde îi era locul cuvenit. Peste o lună, a avut din nou de intrat la Bibliotecă: A găsit cartea tot la secția „Slave”. D-na Vulpescu conchide vulcanic: „Deci, vina nu e numai a noastră, ci și a încăpățânării lor cretine, chiar dacă-s filologi”.
(Relatarea aceasta îmi amintește de o secvență de la biblioteca faimosului oraș breton Nantes: Pe o poliță, stinghere, câteva cărți sub eticheta de pe cantul scândurii, pe care era scris „Roumaines”. Se întâmpla într-unul din primii ani postdecembriști: Însă reîntâlneam, taman în nordul Franței, nume dintre cele mai stupide din perioada proletcultismului românesc: A. Toma, Eugen Frunză, V. M. Galan, Maria Banuș, Veronica Porumbacu...Dezinteresul lor, din ultima jumătate de secol, pentru literatura română sau inconștiența nesimțită a demnitarilor noștri?)
Numai că Ileana Vulpescu dă fenomenului o amploare neașteptată: „Eu consider că oamenirea e condusă cu o ipocrizie fără margini și fără leac”, potrivit unei așa-zise „corectitudini politice”. De aici apoi consecințe dintre cele mai penibile, mai ridicole, cum au procedat americanii, scoțând din cărțile celebrului Mark Twain cuvintele „negru”, „negrotei” sau „cioroi”. „Receptivi” cum suntem, românii te-ai putea aștepta să numească „Țiganiada” lui Ion Budai Deleanu „Romiada”, ori să afli că Miron Radu Paraschivescu a scris „Cântice rome”
Cât privește calitatea învățământului, preuniversitar și universitar (cu minima reistență, atât a profesorilor, cât și a elevilor, studenților), un mare lingvist român i-ar fi spus doamnei Vulpescu: „Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulți doctori decât polițai.”
Eseista se oprește și la „calitatea” limbajului de la radio-tv. Din exemplele pe care le invocă, mă opresc la două situații: O crainică anunță că în ziua respectivă se împlinesc „n” ani de la nașterea lui „Gai de Mopezan” (Guy de MaupassanT, iart-o!). Sau, altădată, se fac referiri la marele compozitor neamț „Riceard Uagnăr” (În fond, marele compozitor german Richard Wagner, o fi fost, colo, un fotbalist de mâna a doua...). Cică, o doamnă, emisiunea fiind în direct, i-a dat un telefon, emisiunea fiind în direct, atrăgându-i atența asupra ridicolei pronunții, iar cucoana i-ar fi răspuns, tot în direct: „Doamnă, e moda anglizantă...”
După alte și alte situații de genul acesta, scriitoarea Ileana Vulpescu invită cititorul spre o anume concluzie: Cultura și educația - umilite permanent, din indiferență, adesea din dispreț - au o amploare planetară. Încheind astfel: „Ce modele să mai aibă cei tineri?”
În ce mă privește, nu uit două ziceri, pe al căror adevăr, după ce l-am înțeles, mi-am așezat traiul diurn:
* „Comunismul schilodea omul în teroare. Azi, omul e schilodit prin libertatea trăită urât.”
* „Uneori, un oftat povestește mai mult decât un roman; o privire - mai mult decât o bibliotecă.”