Situl arheologic Băile Figa este un bun de patrimoniu cultural și natural de excepție, unic în România

Situl arheologic de exploatare a sării de la Băile Figa este cel mai amplu cercetat din tot spațiul intracarpatic și, totodată, unul dintre cele mai relevante și cunoscute din întreaga Europă.

Acesta se află la 3,5 km sud de Someșul Mare, la jumătatea distanței între Beclean și Figa (jud. Bistrița-Năsăud), în imediata proximitate a stațiunii turistice „Băile Figa”. Situl cuprinde cea mai mare parte a unei depresiuni în formă de amfiteatru, de aproximativ 600 m în diametru și suprapune un depozit de sare aflat la adâncimea de la 1 până la 10 m. La rându-i, depozitul de sare este suprapus de un strat consistent de nămol sărat.

De la sud la nord, situl este traversat de Pârâul Sărat, albia acestuia situându-se la 1 - 4 m deasupra zăcământului de sare. În partea sudică valea acestui pârâu este adâncă de până la 6 m și prezintă maluri accentuate, în timp ce spre nord ea devine tot mai puțin adâncă și prezintă maluri tot mai line.

În cuprinsul sitului, la suprafața acestuia, se observă diverse urme de exploatare a sării datând din mileniul V î. Hr. până în zilele noastre. Cele mai vizibile dintre acestea sunt numeroasele cavități și movile de pământ rezultate din extragerea sări prin săparea unor puțuri verticale. Totodată, în albia și valea Pârâului Sărat se observă câteva izvoare de apă sărată amenajate relativ recent, urmele mai multor structuri și instalații de lemn, unelte de lemn și piatră și fragmente de vase ceramice.

Situl de la Băile Figa a fost descoperit de geologul bistrițean Dr. Ioan Chintăuan în 1977, care printre numeroasele elemente de lemn, a observat o „troacă” de lemn aflată în albia Pârâului Sărat. În anii 2005 - 2006, academicianul britanic Prof. Universitar Dr. Anthony F. Harding și directorul Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni Dr. Valerii Kavruk au efectuat prima evaluare și expertiză științifică a sitului, constatând cu acest prilej valoarea excepțională a acestuia. În baza acestei expertize, în anul 2007, situl a fost introdus în Lista Monumentelor Istorice, căpătând, astfel, statul juridic de monument protejat. În același an, sub egida Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni și a Universității Durham din Marea Britanie, în colaborare cu Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, Institutul German de Arheologie din Berlin și cu Universitatea Cornell din SUA, cu sprijinul Academiei Britanice, Ministerului Culturii al României, Primăriei Beclean și Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, a debutat cercetarea științifică a sitului, care continuă și în prezent. Cercetările arheologice au fost efectuate în toate sectoarele sitului, precum și în unele zone adiacente. În total au fost deschise și cercetate 23 secțiuni.

Cercetările efectuate au scos în evidență vestigii arheologice de exploatare a sării datând din epoca neo-eneolitică (mileniile VI-IV î. Hr.), epoca bronzului (cca. 3000 - 800 î. Hr.), epoca dacică timpurie (cca. 400 - 180 î. Hr.), perioada post-romană (cca. 450 - 700), evul mediu (sec. XIV - XVII), perioada modernă (secolele XVII - XIX) și recentă (sec. XX). Dintre acestea, pe departe cele mai bogate, consistente și relevante sunt vestigii ce datează din anii 1650 - 800 și 400 - 180 î. Hr.

Vestigiile datând din intervalul cca. 1650 - 800 î. Hr. includ numeroase structuri, instalații, dispozitive, unelte și ustensile de lemn și piatră. În cuprinsul acestui interval de timp se disting în mod clar trei etape distincte: 1650-1400, 1400-1100; 1100-800 î. Hr.

Vestigiile din prima dintre aceste etape (1650-1400 î. Hr.) au fost descoperite doar la capătul sudic al sitului, în Secțiunea I. Acestea includ două „troace” și urmele unor structuri din nuiele împletite. „Troacele” sunt lucrate din trunchiuri de copaci masivi, scobiți lateral, cu fundul perforat pe linia mediană cu numeroase orificii de formă circulară. În aceste orificii erau înserate cepuri de soc, circulare în secțiune, perforate axial prin îndepărtarea măduvei. În orificiile cepurilor se aflau înserate ace subțiri de lemn cu vârfuri ascuțite înfășurate cu cânepă. Ambele troace prezintă șanțuri gravate în jurul capetelor, destinate fixării legăturilor folosite la suspendarea lor. Fragmentele unor astfel de legături, realizate din nuiele răsucite, au fost găsite la ambele troace.

Vestigiile din etapa a doua (1400-1100 î. Hr.) sunt relativ mai sărace. Ele includ o structură construită de scânduri de stejar, vizibilă în sectorul central al Pârâului Sărat, precum și fragmente de vase ceramice specifice culturilor Lăpuș și Noua găsite în sectoarele nordic și nord-vestic ale sitului (Secțiunile III, V și VI).

Vestigiile din etapa a treia (1100-800 î. Hr.) sunt cele mai numeroase, bine contextualizate, complexe și sugestive. Acestea au fost descoperite în sectoarele central-sudic (Secțiunea XV), central-nordic (Secțiunile XXII și XXIII) și nordic (Secțiunile III și VII) ale sitului.

Săpăturile efectuate în jumătatea estică a Secțiunii XV (10 x 8 m) au dezvelit cinci structuri de lemn interconectate: un gard drept format din scânduri, „troace” și jgheaburi despicate, precum și o lopată de lemn, toate înfipte în nămol până la roca nativă de sare; o fântână săpată în nămol până la roca de sare, cu pereții realizați din pari verticali și nuiele împletite, cu un șanț îngust și adânc săpat în roca de sare prin mijlocul fundului său; o împrejmuire din pari verticali înfipți în nămol și pereții din nuiele împletite care înconjoară fântâna; un palier flancat de două rânduri paralele de pari masivi înfipți în pământ până la roca nativă; o podea din bârne de lemn despicate în două întinsă pe roca nativă de sare în jurul bazei fântânii. În jumătatea opusă a Secțiunii XV, a fost descoperită o groapă de formă ovală săpată în roca de sare. Aceasta, printr-un șanț îngust și adânc săpat în roca de sare, a fost conectată de șanțul săpat în fundul fântânii.

Deasupra rocii de sare, în stratul de nămol, printre toate aceste structuri, au fost descoperite mai multe dispozitive și unelte de lemn, printre care cinci „troace”, jgheaburi, o scară, lopeți, palete și barosuri, o frânghie din carpen de pădure (clematis vitabla), ciocane de piatră de minerit, multe alte obiecte și fragmente de vase ceramice atribuite culturii Gáva.

„Troacele” descoperite în Secțiunea XV sunt diferite de cele din Secțiunea I. Înainte de toate, orificiile realizate în fundurile acestora sunt pătrate, iar cepurile sunt de asemenea pătrate în secțiune. Totodată, în trei dintre „troacele” descoperite în Secțiunea XV, acele înserate în orificiile cepurilor sunt mult mai lungi, până la 70 cm, și sunt asociate cu nuiele despicate pe jumătate, ușor mai lungi decât gura „troacelor”. Aceste nuiele par să fi fost folosite drept clește de fixare a acelor în poziție dorită.

Conform datărilor radio-carbon realizate în laboratorul din Oxford și celor dendrocronologice realizate în laboratorul din Berlin, structurile, troacele și majoritatea obiectelor descoperite din Secțiunea XV datează din intervalul de timp cuprins între între anii cca. 1050 și 850 î. Hr.

Vestigiile de aceeași vârstă au fost descoperite și în partea de nord și central-nordică a sitului. Astfel, săpăturile arheologice din Secțiunea III (28 x 28 m) au scos în evidență mai multe structuri de lemn de mari dimensiuni. Cea mai timpurie dintre acestea, datând din cca. 1050-1000 î. Hr., era o structură dreptunghiulară construită din scânduri de stejar înfipte în poziție verticală în nămol până la roca de sare. Câteva decenii mai târziu, între anii cca. 1000 și 900 î. Hr., peste această structură a fost construit un complex alcătuit din patru structuri din lemn. În mijlocul acestuia se afla o structură în formă de U, cu pereții din nuiele împletite susținute de pari verticali, și având acoperișul format din grinzi transversale de stejar și crengi de alun. Aceasta structură era împrejmuită de trei garduri de formă arcoidală sau ovală din nuiele împletite. Acestea din urmă susțineau un acoperiș sprijinit pe grinzi din ramuri bifurcate masive prinse de vârfurile parilor de susținere a gardurilor și îndreptate spre interiorul zonei împrejmuite. Structuri similare au fost descoperite și în alte trei secțiuni cercetate în sectoarele nordic și nord-central ale sitului (Secțiunile VII, XXII și XXII).

Cele mai multe obiecte descoperite în aceste aceste secțiuni sunt similare cu cele din Secțiunea XV. În același timp, există o diferență importantă: spre deosebire de secțiunile I și XV, aici nu a fost găsită nicio „troacă”. Acest fapt sugerează că în secolele XI - IX, î. Hr. în cadrul sitului au funcționat concomitent două tipuri diferite și complementare de activități, dintre care unul în jumătatea sudică, unde valea pârâului este foarte adâncă și unde au fost folosite numeroase „troace”, iar altul, în partea nordică, unde valea pârâului este lină și unde nu au fost folosite „troacele”.

Structuri și obiecte similare cu cele de la Băile Figa au mai fost descoperite la Săsarm (comuna Chiuza) și Caila (comuna Șintereag), ambele în jud. Bistrița-Năsăud, situate aproximativ la 6 km și, respectiv, 11 km est de Băile Figa, precum și la Valea Florilor (comuna Ploscoș. jud. Cluj) și la Valea Regilor din Maramureșul de Nord (în prezent Ucraina Transcarpatică).

Cele mai emblematice dintre dispozitivele descoperite sunt „troacele”. Acestea niciodată nu au fost găsite singulare, ci împreună cu altele - două în Secțiunea I, cinci în Secțiunea XV. Totodată, se constată asocierea acestora cu jgheaburile de lemn. Important de remarcat este și faptul că unele „troace” au un capăt deschis. Toate acestea sugerează puternic că „troacele” și jgheaburile funcționau în lanț. Neîndoielnic, „troacele” și jgheaburile erau folosite pentru dirijarea apei. La ce însă a servit această dirijare este o problemă la care nu există încă un răspuns sigur. În decursul anilor au fost avansate mai multe ipoteze în această privință. Cea mai veche și populară dintre acestea este aceea că „troacele” au fost folosite pentru perforarea rocii de sare cu ajutorul jeturilor de apă dulce, care curgeau din „troacele” prin orificiile cepurilor. Acele înserate în orificiile cepurilor, conform acestei ipoteze, trebuie să fi fost folosite la oprirea apei și la reglarea cantității de apă care trebuia să curgă peste roca de sare. Alte ipoteze s-au referit la evaporarea apei sărate cu ajutorul „troacelor” și la creșterea salinității slatinei în timp ce aceasta circula din „troacă” în „troacă” prin orificiile cepurilor și jgheaburile. În sfârșit, conform unor cercetări etnografice din Africa centrală, „troacele” similare erau folosite la filtrarea pământului și nămolului sărat.

În anii 2009-2019, au fost realizate mai multe experimente, verificându-se toate ipotezele menționate. Acestea au demonstrat eficacitatea „troacelor” și a altor obiecte asociate cu acestea în cele mai diferite metode de procesare a sării: perforarea rocii de sare prin jeturi de apă dulce care curgea din „troacele” prin orificiile cepurilor; decantarea și filtrarea apei sărate; creșterea forțată a salinității saramurii prin introducerea în ea a pietrelor încinse. Cu alte cuvinte, „troacele”, conform experimentelor, puteau fi utilizate pentru cele mai diverse metode de exploatare a sării.

Este important de observat că unele dintre mijloacele tehnice descoperite împreună cu „troace”, mai ales ciocanele de piatră și lemn, scări și icuri de lemn, frânghiile, se aseamănă mult cu cele folosite în epoca bronzului în mineritul cuprului. Acestea puteau fi folosite la găurirea și crăparea rocii de sare, precum și la zdrobirea bulgărilor de sare.

Fântâna și șanțul care o leagă cu o groapă săpată în rocă de sare, descoperite în Secțiunea XV, în stadiul actual al cercetării pot fi interpretate în mai multe moduri, atât în favoarea acumulării și procesării apei sărate, cât și în favoarea extragerii sării geme, caz în care fântâna, groapa și șanțul săpate în rocă de sare puteau servi la evacuarea apei din zona exploatării sării geme. Cercetările continuă și cu siguranță vor aduce date mai concludente necesare reconstituirii metodelor de exploatare a sării la Băile Figa în epoca bronzului.

Vestigiile din secolele XVII-IX î. Hr. descoperite la Băile Figa și în alte situri similare din Transilvania și Maramureș, precum și alte descoperiri din aceeași epocă, sugerează că exploatarea sării cu ajutorul „troacelor” a fost complexă și de proporții, depășind cu mult nevoile de consum local. Această exploatare pare să fi urmărit aprovizionarea cu sare a regiunilor sărace în acest mineral din nordul și nord-vestul Transilvaniei, Crișana, Banat, Câmpia Maghiară și Balcani.

În jurul anului 800 î. Hr., acest tip de exploatare a sării a încetat, fapt care a coincis în timp cu prefacerile importante ce au avut loc odată cu începutul epocii fierului și sfârșitul culturii Gáva în Bazinul Carpatic.

*

Următoarea perioadă de exploatare a sării atestată la Băile Figa datează din perioada dacică timpurie, mai exact din intervalul de timp cuprins între anii 400 și 180 î. Hr. Vestigiile din această perioadă au fost descoperite numai în partea nordică a sitului - în Secțiunile I și XXI. Astfel, în Secțiunea I a fost cercetată o construcție rectangulară de lemn interpretată drept intrarea în mina de sare. Aceasta structură nu a putut fi cercetată complet, motiv pentru care interpretarea ei este încă ipotetică. Ea a fost formată din bârne de stejar despicate, suprapuse una peste alta, în poziție orizontală, sprijinite de stâlpi verticali înfipți în sol la fiecare colț și la jumătatea pereților. Până la punctul cel mai adânc la care au ajuns săpăturile, au fost urmărite zece rânduri de bârne suprapuse, peretele coborând sub nivelul apei. Săpăturile nu au putut stabili cu exactitate cât de adânc cobora această structură, însă conform forajelor realizate, ea coboară la adâncime de peste 4 m. În interiorul acestei structuri au fost descoperite la diferite înălțimi mai multe bârne masive încrucișate care propteau pereții din interior și astfel au servit la menținerea pereților în poziție verticală. Una dintre aceste bârne a fost datată prin metoda radio-carbon în anii cca. 400 - 180 î. Hr., datarea confirmată de ceramica dacică timpurie descoperită în preajma structurii.

Alături de aceasta structură a fost descoperită o scară de lemn, a cărei lungime păstrată este de 5,31 m. Conform datării a două probe prelevate de la această scară, ea este contemporană cu structura de lemn interpretată drept intrarea în mină.

La cca. 20 m nord de Secțiunea I, a fost cercetată Secțiunea XXI. Aici a fost dezvelită partea unei structuri de lemn care semăna a stavilă amenajată în mijlocul pârâului. Conform datării prin metoda radio-carbon, ea datează din anii 350 - 180 î. Hr.

*

Situl arheologic Băile Figa este un bun de patrimoniu cultural și natural de excepție, unic în România. Valoarea științifică a acestuia constă, înainte de toate, în gradul excepțional de conservare a structurilor, instalațiilor și uneltelor de lemn folosite la exploatarea sării. În această privință, Băile Figa este situl cel mai bogat din toată Europa de est și sud-est. Acest din urmă fapt, permite reconstituirea metodelor de exploatare a sării din preistorie până la perioada modernă, la elaborarea în premieră a unei scări dendrocronologice care va asigura datarea precisă a vestigiilor arheologice din Transilvania. Totodată, descoperirile de la Băile Figa, pentru prima dată în arheologia românească, permit abordarea cu succes a unor teme prea puțin cercetate în România, cum ar fi: oscilațiile climatice anuale pe parcursul ultimilor cinci milenii, managementul resurselor forestiere din preistorie până în prezent, diverse aspecte de prelucrare și utilizare a lemnului și multe altele.

Totodată, acest sit are un potențial turistic remarcabil, cu atât mai mult cu cât se află în imediata vecinătate a stațiunii turistice „Băile Figa” care se bucură de un aflux turistic foarte ridicat. Dacă administrația acestei stațiuni și instituțiile implicate în managementul patrimoniului vor reuși să amenajeze aici un muzeu și să-l integreze în sfera serviciilor turistice, stațiunea turistică „Băile Figa” va deveni și mai atractivă.

Este foarte important ca autoritățile, comunitatea locală și instituțiile statului cu atribuții în domeniu să întreprindă toate măsurile pentru protejarea, cercetarea și valorificarea civilizată a acestui sit de excepție.