Zorin Diaconescu despre volumul Însemnări despre Patriarhul Justinian, de Mircea Gelu Buta, Ed. Renașterea

Însemnările despre o personalitate pot porni din două izvoare: unul este rolul încă insuficient de deslușit, explicat și comentat al acelei personalități, iar altul poate fi contemporaneitatea, căreia i se adresează autorul în intenția de a-i oferi o povață morală, din necesitate și spirit civic. Prezentul este unul al demitizărilor ajunse în pragul demolării unui edificiu spiritual, etnic și confesional, un proces care riscă să taie nu doar din partea bolnavă, ci să sacrifice întregul din dorința de a nu rămâne în urmă față de alții care au pornit primii pe această cale. Biserica nu este nici ea scutită de aceste radicalisme, periculoase fiindcă se operează cu barda acolo unde ar fi nevoie de un bisturiu.

Autorul îl alege pe Patriarhul Justinian pentru a ilustra demonstrația: este dăunător să ne lăsăm influențați de clișee, să trecem la concluzii înainte de a cunoaște problema și să judecăm acolo unde ar fi nevoie să înțelegem. În biografia fiecărei persoane există evenimente la care aceasta a participat, cu sau fără voia ei, momente în care a fost nevoită să facă o alegere, pe care nu știm dacă și-a dorit-o, dar pe care nu a avut cum să o evite. Istoria pe de alta parte își urmează cursul, lumea urmărește de regulă actorii principali și victimele colaterale sunt ori uitate, ori taxate cu etichete lipite mai mult la întâmplare de cei care nu au chemarea de a face așa ceva, dar se află mereu în treabă. Așa s-a întâmplat și cu Patriarhul Justinian, pe care posteritatea superficială și părtinitoare l-a catalogat printre colaboraționiștii unui regim pe care acum ne grăbim să-l numim de tristă amintire, care a fost o pacoste pentru această națiune, dar care nu justifică abordarea nediferențiată a călăilor și victimelor cu zelul de a lichida un trecut neplăcut într-un prezent despre care încă nu știm cum va gândi viitorimea.

Victime nu sunt în asemenea împrejurări doar martirii, despre care toată lumea vorbește cu respect, chiar și cei care în alte împrejurări s-au lepădat de cei pe care îi plâng azi. Am dovedit, ca națiune, o perseverență perversă în scormonirea aspectelor abjecte ale trecutului, un act care se petrece instituționalizat și care produce, de treizeci de ani, exemple ale crizei morale prin care am trecut în timpul dictaturii.

Toate națiunile care au avut parte de o dictatură au trecut printr-o astfel de criză morală, însă nu toate au insistat peste decenii asupra detaliilor, așa cum facem noi. Poate că vrem să fim mai exigenți cu noi înșine, dar nu cumva ne scapă dilemele morale ale prezentului fiind atât de absorbiți de cele din trecut?

Judecata exprimată cu mare ușurință mai ascunde și invidii, ranchiună și frustrare, nu doar un simț exacerbat al justiției sociale. Nu strică să ne întoarcem la fapte, atunci când vrem să ne strigăm atitudinea în gura mare, să socotim dacă în aceleași împrejurări am fi procedat altfel, dacă am fi avut mai mult discernământ, curaj și bărbăție?

Ce poți reproșa unui preot care ajută niște oameni la nevoie? Faptul că acei oameni erau adversari ai regimului de atunci? Era oare rostul preotului acela de a apăra regimul al putere?

Dacă răspunsul este da, că el se poate justifica afirmativ, atunci acest răspuns exonerează toți preoții care au colaborat cu securitatea pe vremea republicii populare și a celei socialiste, iar o astfel de decizie nu cred că este dătătoare de speranță nici pentru prezent și cu atât mai puțin pentru viitor.

Dacă în schimb acel preot nu a greșit ajutând niște nevoiași, mie mi se pare normal să privim astfel lucrurile, de ce să-i imputăm preotului faptul că nevoiașii pe care i-a ajutat au ajuns mai apoi la putere, chiar în fruntea țării, grație ocupației militare străine. Nu preotul pornise războiul, nici nu avea cum, nici nu hotărâse el din modesta lui parohie de partea cui să intrăm în luptă.

Războiul a trecut peste el și peste enoriașii săi așa cum a trecut peste întreaga lume. Iar dacă cei pe care i-a ajutat au dorit să-l răsplătească, acordându-i sprijin și încredere, de ce a greșit biserica atunci când l-a așezat în fruntea ei?

Ce ar fi avut de câștigat biserica cu un întâi stătător care ar fi avut o raporturi potrivnice cu puterea atee? Cui i-ar fi slujit mai multă prigoană, cine ar fi beneficiat de pe urma închiderii locașurilor de cult, ca în URSS, căreia ne subordonam prin tratate pe care nu aveam cum să le respingem?

Trebuie oare biserica să-și încerce enoriașii împingându-i spre martiriu, sau e mai bine să lăsăm în seama providenței o astfel de hotărâre?

Acestea sunt întrebări la care încearcă să răspundă eseul lui Mircea Gelu Buta. Sunt întrebări actuale în momente în care disputa în jurul bisericii ia forme radicale, iar judecata este umbrită de teamă și de resentimente.

Poate că tocmai în aceste zile ar fi potrivit să ne gândim la rolul dar și la soarta bisericii în viața noastră, nu în viața noastră personală ci în cea a  națiunii.

Biserica nu a condamnat pe nimeni pentru faptul ca de teama pandemiei nu a venit la slujbă sau a refuzat împărtășania.

Poate biserica trânti ușa în nas celor care nu vor să renunțe la tradiție, chiar și cu riscuri asumate?

Răspunsul referitor la riscul asumat, care nu îi privește doar pe credincioși, ci și pe alții, care ar putea deveni victime nevinovate este și nu este întemeiat.

Este întemeiat în sensul unui umanism creștin, care inspiră dorința de a exista cât mai puține victime în orice împrejurare.

Nu este întemeiat, fiindcă ajungem să judecăm însăși alegerea pe care fiecare dintre noi este liber să o facă.

Dacă urmăm calea primei judecăți, susținută de pretinsa apărare a interesului general, riscăm să ne luăm în spinare o povară prea grea, pe care probabil nu o vom duce prea multă vreme fiindcă ne copleșește. Urmând această cale vom ajunge să despărțim copiii de părinții lor, pentru a le oferi copiilor mai multe șanse, față de orizontul modest al părinților. Asta au făcut sultanii care transformau copii în ieniceri, desigur un viitor pe care unii l-ar privi ca fiind mai strălucit decât acela de plugar sărac într-un sat uitat de lume, dar credeți că acei ieniceri, dacă ar fi avut de ales, ar fi urmat tot calea armelor? Și atunci cine are acest drept, de a decide soarta altora? cel care a puterea de a o face nu înseamnă că procedează întotdeauna cu înțelepciune.

Iată întrebări cu și fără răspunsuri, la care poate Patriarhul Justinian nu s-a gândit niciodată, dar viața lui, consemnată și comentată de Mircea Gelu Buta poate oferi răspunsuri și pentru întrebările care în vremea patriarhului nu aveau cum să fie puse.

Bistrița, martie 2020

Zorin Diaconescu