Falsul Isus al domnului Liiceanu

         În ,,Răsunetul” a apărut un incitant și necesar articol, ,,Filosofie și credință, Gabriel Liiceanu, Isus al meu”, semnat de rafinatul intelectual și luptător pentru credința ortodoxă, domnul profesor Vasile Găurean, articol asupra căruia mă voi opri puțin.

         Practic domnul profesor Vasile Găurean este, ca și mine de altfel, destul de uimit văzând un intelectual greu, de talia lui Gabriel Liiceanu, cum abordează tema credinței creștine și se pierde în speculații filosofice asupra credinței ortodoxe , ia în derâdere Creștinismul pendulând vânjos pe axa raționalismului absolut, urechează Biserica creștină în care nu crede, presează forța cuvântului încercând să combată credința creștină de pe poziția unui intelectual de super clasă și pune libertatea gândirii sale mai presus de orice.

         Cartea domnului Liiceanu,,,Isus al meu” mi-a căzut și mie în mâini, am citit-o cu deosebită atenție și răbdare și m-am minunat minute în șir.

         ,,Dumnezeu este un ornament al lui Iisus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Iisus.” Ca să vezi, așa crede filosoful în necredința sa. Credință creștină fără Iisus nu există, însă filosoful pare să nu știe. Însă pledoaria aceasta anti Dumnezeu mă înfioară și mă jignește și-mi produce un imens regret față de un om de mare valoare culturală pe care l-am apreciat și stimat foarte mult. Domnul Liiceanu este supărat pe Dumnezeu, însă i-a trecut supărarea pentru că nu mai crede în El, în Creatorul nostru, pentru simplul fapt că ,,Dumnezeu nu mi s-a arătat pe drumul căutărilor mele, nici ca stâlp de foc, nici în vuiet de furtună și nici nu mi-a trimis Fiul în vis coroana de spini pe cap,” pentru toate acestea filosoful nu crede în dumnezeirea lui Iisus și în Biserica Sa, nu crede în Sfânta Treime, toate acestea sunt pentru gânditorul nostru un mit. Domnul profesor Găurean este pe fază, spunându-i, ,,Nu v-a acordat Dumnezeu atenție după trufia inimii dv.”

         Mă minunez în continuare pentru că marele filosof spune, ,,Nu iubirea ar trebui să ne lege pe toți, că asta nu se poate, ci urbanitatea, civilitatea, buna creștere, respectarea acelorași reguli de viață.” Domnul Liiceanu sigur nu cunoaște ceea ce înseamnă iubirea creștină, altfel n-ar spune asemenea rătăciri. Numai prin Duhul stăpânitor asupra patimilor omul devine liber-că tot vorbea filosoful despre libertate-pentru simțuri și acte de iubire spirituală și pentru bucuria superioară și adevărată produsă de aceasta. Doar iubirea, domnule Liiceanu, produs al eliberării de sub legile automatismului pătimaș, produce căldura, fără spasme, liniștită, în suflet, doar iubirea ridică pe om la starea lui de persoană, mereu vie și mereu nouă, deasupra obiectelor rigide, incompatibile de mișcări libere sau mișcate fără voia lor. Prin iubire omul arată că este ridicat la simțirea și înțelegerea lui Dumnezeu, numai iubirea ne face înțeleasă taina întrupării Celui nesfârșit în cel mărginit, iubirea desființează mărginirea și-L face pe Cel nemărginit să se simtă bine în cel care, deși prin ființă este mărginit, prin iubire poate cuprinde pe Cel nemărginit. În iubire se activează indefinitul persoanelor care sunt prin ființa lor legate și orientate una spre alta. Dar în activarea iubirii între ele, persoanele se împărtășesc de Dumnezeu, de Persoana infinită prin Sine din veci, de interesul Ei pentru persoanele omenești la nesfârșit.

         Domnul Liiceanu continuă în necredința sa creștină, cu pas milităresc, vede ,,Detaliile mitologice creștine, atestate dogmatic, Facerea lumii, crearea Omului, Sfânta Treime, Iisus ca Dumnezeu întrupat, miracolele, Învierea lui Iisus, Coborârea Duhului Sfânt.” Pentru domnul Liiceanu acestea sunt mituri, basme, invenții, ,,atestate dogmatic” cum bine remarcă domnul Găurean. Pentru marele filosof ,,detaliile mitice”, adică minunile și intervențiile divine în istoria umanității, nu prezintă vreo relevanță.”

         Domnul Vasile Găurean, în excelentul său articol, ne spune că Gabriel Liiceanu nu înțelege ,,dogma Trinității”, consubstanțiabilitatea Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, filosoful afirmând că ,,Teologia își creează complicații mitice, pe care apoi nu știe cum să le introducă în real...Cel mai tare se încâlcește în dogma Sfintei Treimi, a uniunii ipostatice și în cea a fecioriei Mariei.” Domnul Găurean scrie cu mult bun simț, spunându-ne, ,,nu ne obligă nimeni să scriem despre ceea ce nu este accesibil.”

         Mă minunez în continuare cu afirmațiile domnului Liiceanu. ,,Scriind am tot dat ocol lui Iisus, uimindu-mă-hei, dar cât m-ați uimit pe mine- că o astfel de ființă a putut să apară și spunându-mi că, pentru a mi-l explica, a trebuit să-i inventăm un Tată unic, pe care nu-l puteam denumi decât Dumnezeu. Iisus trimite la un Dumnezeu de care El, Iisus, are nevoie pentru a exista ca Dumnezeu. Existând, Iisus recurge la o ființă despre care doar el depune mărturie.” Plastică și oportună apare reacția domnului Găurean, ,,elucrubații pe centimetrul pătrat.”

         Dumnezeu-Tatăl nu este inventat pentru a-L explica pe Fiul, o să încerc să-i spun în câteva cuvinte domnului Liiceanu cine este Dumnezeu în concepția creștinismului ortodox. Dumnezeu este Cel ce este, Cel care are prin firea Sa existența, Cel a cărui ființă se identifică cu existența și care nu primește existența de la nimeni, Cel care nu depinde de nimeni și de nimic, Cel care nu trebuie cugetat în mod necesar împreună cu altcineva sau altceva, ci există exclusiv prin Sine. Dumnezeu nu-și spune ceea ce este, ci Cel ce este, adică El este Persoana, doar persoana este conștientă că există, doar o persoană există pentru sine, pentru că știe de sine. Nimic din ce spunem despre Dumnezeu nu este o definire exactă și cu cât înaintăm în cunoașterea Lui adevărată, înaintăm în cunoașterea că nu-L putem defini, înaintarea aceasta în cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă înaintarea în necunoașterea Lui, în definirea Lui, El este mai presus chiar de puterea de cunoaștere a îngerilor, simplitatea Sa este o unitate desăvârșită a ființei Lui, nesupusă niciunei coruperi sau proces de desfacere. A vedea pe Dumnezeu înseamnă a vedea nemărginirea Lui care nu poate fi cuprinsă niciodată.

         Domnul Liiceanu continuă în nota sa obișnuită, anticreștină, seamănă pe undeva cu Nietzsche și Cioran. ,,Și important nu este să existe Dumnezeu, important este că există Iisus, singurul exemplar în jurul căruia s-a creat cea mai frumoasă mitologie a lumii.” Domnul Liiceanu tratează creștinii ca bigoți și agresivi. Profesorul Găurean ne spune în remarcabilul său articol, ,,Singurul lucru pe care Gabriel Liiceanu îl aprciază la Iisus în mod gravitic este ,,omenia”. Celelalte se clatină și se neagă într-un viscol de îndoieli și necredință.” Și mai departe, ,,Avem un necruțător moralist al condiției umane, lumea fiind un ,,eșec al lui Dumnezeu”, Fiul trimis ,,să repare” opera ,,de cârpaci” eșuată, cum afirmă domnul Liiceanu.

         Aceasta este ,,credința” filosofului Gabriel Liiceanu. Îmi permit să-i spun câteva cuvinte despre Revelația dumnezeiască, sau Descoperirea dumnezeiască, care este ,,comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru ca aceștia să-L cunoască, să-I facă voia și să se mântuiască.” Revelația arată marea iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, iubire neîncetată revărsată peste toți oamenii, iubire mai presus de fire. Fără Revelație nu putem cunoaște pe Dumnezeu, pentru că El nu poate fi cunoscut prin simțuri fiind Ființa spirituală mai presus de lume. Revelația dumnezeiască o primim prin credința puternică sub îndrumarea permanentă a Bisericii infailibilă în călăuzirea noastră. Revelația ne-a fost oferită în chip desăvârșit de însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ,,lumina cea adevărată.” Revelația este o acțiune de coborâre a lui Dumnezeu la om și înălțarea omului către Dumnezeu prin credință și colaborarea liberă. Revelația supranaturală, sau revelația pe calea credinței, cea mai presus de fire, lărgește cunoașterea lui Dumnezeu și oferă o altă imagine credinței naturale. Revelația divină demonstrează marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi oamenii, pentru că ,,Dumnezeu este iubire.”

         Domnul Gabriel Liiceanu, altădată un om drag mie, este acum o marte deziluzie, o mare dezamăgire, trufia și rătăcirea s-au amestecat nepermis de mult în sufletul său, născând un alt Gabriel Liiceanu, uscat și fără nici un ideal.