Ioan Mititean – Amintiri de peste râu

            În volumul monografic, Amintiri de peste râu, ce poartă şi un subtitlu semnificativ „Înapoi în rai”, scriitorul Ioan Mititean ne cheamă pe firul experienţei sale de viaţă înmagazinată în inimă din dragoste de oameni şi de locurile ce se leagă de vatra sa natală.            Pornind din perioada mirifică a farmecului copilăriei, reflectată prin ochii inocenţi ai copilului care a fost, Ioan Mititean, iscusit cronicar al vremurilor noastre, împleteşte cu talent şi mult farmec amintiri, obiceiuri, tradiţii, preocupări şi întâmplări cu oamenii locului reconstituind atmosfera de viaţă din arealul copilăriei.

            Scrierile sale, spune scriitorul, sunt „mărturisirea unei experienţe de viaţă pe o perioadă mai lungă de timp, îmbrăcând forme diferite ca: memorii, jurnal intim, autobiografie, corespondenţă etc., cu rolul de a mă confesa, de a comunica direct o experienţă de viaţă stăpânit fiind de sentimentul trecerii vieţii, fără posibilitate de întoarcere”.

            Scurgerea inevitabilă a timpului ne lasă, fără putinţă de tăgadă, un gol. Gol pe care scriitorul vrea să-l recupereze luminând prin amintiri şi tablouri ce izvorăsc din trăiri sentimentale şi care „glisează”uşor spre acele stări care ne îmbogăţesc universul spiritual al vieţii.

             Scriitorul şi jurnalistul Menuţ Maximiniam, spirit ascuţit şi pătrunzător în semnificaţiile scrisului, face printre multe altele, următoarele remarci în prefaţa acestui volum: „Monografia scriitorului Ioan Mititean ţese, rând cu rând costumul de duminică al străbunilor noştri.” La „Ceas de poveste cu drag de ţăranul român. (...)” Mai reţinem dintre adevărurile creionate  atât de frumos în prefaţă de către Menuţ Maximiniam că: „Ţăranii noştri au împletit firul alb-negru, al timpului, reuşind să creioneze un portret al identităţii noastre, ce va rămâne în cartea de aur a veşniciei prin acest portret iniţiat de Ioan Mititean, preşedintele Ligii Scriitorilor, filiala Năsăud. 

            Străbunii noştri ca păstrători a unei culturi orale, a unei culturi naturale au imprimat o anume etică şi frumuseţe vieţii lor pentru a prezerva sănătatea fizică şi spirituală necesare împlinirii vieţii. Având conştiinţa că fiinţa omenească înoată aşa cum poate în apele existenţei sale şi că tăvălugul valurilor se abate uneori, fără veste, peste parcursul vieţii omului determinându-l şi chiar forţându-l să se adapteze mereu, spre a nu fi strivit de stâncile neputinţelor sale.

            Mulţimea imaginilor fotografice întăresc, susţin şi completează în mod fericit mărturiile din viaţa scriitorului. Ele ne dau posibilitatea să ne „alimentăm” privirea dintr-o lume a cărui soare a trecut în zona crepusculară. O lume pe care scriitorul Ioan Mititean ne-o restituie cu dragostea şi bucuria firească de apartenenţă la rădăcina acestui neam.

            Citind această carte, unii cititori vor găsi lucruri cunoscute, păstrate undeva adânc în amintirea şi în sufletele lor, alţii vor descoperi o lume foarte diferită faţă de lumea experimentată de ei în spaţiile virtuale ale zilelor noastre. Acest lucru n-ar trebui să-i determine să o refuze şi s-o ocolească ca pe ceva demodat, scos din uz, ci mai degrabă să-şi acorde îngăduinţa de a pătrunde în adâncurile acestei lumi, fără pretenţia de a găsi cuprinse într-o singură carte toate nuanţele vieţii. 

            Scriitorul spune printre rânduri desigur, iată, acestea ne sunt rădăcinile şi aceasta este lumea devenirii noastre, de care nu ne putem dezice chiar dacă rânduiala lumii a fost altfel jalonată. Fiinţa omenească n-a fost vreodată întrebată unde vrea să se nască, să locuiască şi să crească. Analizând rânduiala devenirii noastre, o supunem cunoaşterii, pentru a înţelege şi astfel a putea alege, ca arhetip al acestor locuri, ce vom păstra în cunoştinţă de cauză, din ceea ce aparţine de drept  firii noastre, înnobilând-o şi umanizând-o în parcursul ei pe calea vieţii.

            Chiar dacă multe lucruri pier odată cu generaţiile care le-au promovat, e bine şi frumos că se mai găsesc încă oameni care iubesc cu tot sufletul rădăcinile noastre naturale, fără de care n-am fi astăzi aici pentru a putea pune în balanţă trecutul, aşa cum s-a perpetuat din strămoşii cunoscuţi pentru a înţelege de unde venim şi de ce ar trebui să ne iubim tradiţia şi moştenirea. Viitorul ne atrage pe căi încă neexperimentate ca să fim pe deplin în măsură să-i evaluăm consecinţele. Virtualul nu ne poate hrăni şi îmbrăca fără natura în care am evoluat ca fiinţe vii, şi pe care, străbunii noştri o respectau prin tradiţiile lor.

            Cartea domnului Miti, (ca să împrumut porecla de alint din copilărie, pe care am găsit-o în carte) întruneşte obiceiuri, tradiţii şi preocupări specifice comunităţilor săteşti, desigur cu mici diferenţe de la o comunitate la alta, (după personalităţile specifice dominante şi după cutumele promovate,) dar să spunem că din păcate, semnalele adeveresc că odată cu generaţia seniorilor noştri, toate cele ce ţin de arta populară orală, se sting definitiv.

            Ca cititor, îl felicit pe domul Mititean pentru munca neobosită investită în scrierile sale, de frumuseţea şi lumina cărora m-am bucurat şi eu, şi mi-am umplut sufletul ca „actor” implicat al acelor trăiri în anii copilăriei mele. 

                                                                                                                        Raveca Vlaşin