Între real și fantastic

Se mai poate fantaza în epoca telefonului mobil într-un oraș cosmopolit cu „evenimente culturale ce aveau loc zilnic, concerte, festivaluri, competiții sportive, cu oameni despre care citeai în ziare sau îi vedeai la televizor”? Cărțile de proză ale Andreei H. Hedeș ne demonstrează că se poate. În recentul său roman O întâlnire pe strada Hazard (Ed. Neuma, Cluj-Napoca, 2020) realul coabitează din nou cu fantasticul, precumpănitor fiind cel din urmă. De cele mai multe ori, măsura autenticului este dată de imaginația creatorului, ori diegezele A. H. vrăjesc tocmai prin această calitate. Cu două personaje feminine, mamă și fiică, o compozitoare care scrie o simfonie cu titlul O altă oră albastră și o școlăriță silitoare (Cleopatra, respectiv, Sara) ea creează un roman surprinzător de inedit. Patru zile la rând, Cleopatra primește câte o invitație de la Basil, un personaj fabulos, cu chipul de porțelan, de a merge la miezul nopții pe Strada Hazard; de fiecare dată este luată de un cerb vorbitor, înaripat, de diamant, de la balconul unui bloc de la etajul 11 și dusă până la capătul Podului de Fier. Aici, va trece râul Axion – aidoma Styxului, râul mitologic care separă lumea viilor de lumea morților, traversat de luntrașul Charon - cu ajutorul unui gondolier, ajungând la Palatul Măcelarului, Palatul Farmacistului, Palatul Neguțătorului de vinuri și Palatul Artelor, în funcție de anotimp, livrându-ne patru „povești” bine articulate, palpitante. Firește, aceste lucruri se petrec în visul protagonistei, care nu se teme de singurătate, savurează „plăcerea așteptării, emoția și bucuria momentului împlinit”, el, visul, o salvează, o mobilizează ca „o reacție a creierului la evenimentele impresionante de peste zi”, și probabil, acest lucru a câștigat favoarea prințului Basil. Tărâmul de dincolo este populat de „obișnuiții casei”, Basil, Chițibuș, Monstrul Colombre, personaje literare: un posibil Hamlet, bătrânul Magister, Arhanghel, doi prinți: Baltazar și Abbandon, Serenissima și protejatul ei, Isidor, Hercule, alteori li se alătură chipuri noi ca Zeul cu Tridentul (Neptun), fermecătoarea Belladona, lupi uriași, zâne și sirene; cu toții dezbat „sofisme încețoșate” din sfera esteticului, discută despre dragoste ca „instrument” sau ca „sentiment”, despre imaginea perfectă, ascunsă într-o piatră… filosofală, despre opera de artă, Idee, Cuvânt, Simbol, sublim, frumos, de care oamenii s-au înstrăinat tot mai mult. Nu numai personajele și vorbele lor sunt încărcate de simboluri, dar și alte animale, zburătoare și obiecte însuflețite, nepământene, neverosimile în fond, reprezintă ceva ce ține de spirit, sunt umanizate prin dialog (vezi postura uriașului taur alb care a ales cu inima să-și urmeze stăpânul și să accepte sacrificarea sa). Pe tărâmul acesta, cu rezonanță mitică, timpul nu se contrage ca în realitatea imediată, dimpotrivă se dilată, rareori încremenește, nu mai curge, „totul rămâne captiv în nemișcare ca într-o picătură de chihlimbar”; aici, este un loc al desfătării, un adevărat carnaval, unde „nu trebuie să ne mire nimic”, se beau licori fermecate menite să amăgească speranța și să pună simțurile în mișcare, vinului i se adaugă o picătură de apă de mare și o singură lacrimă de sirenă care vindecă melancolia, dorul, tristețea și „alte dureri ale sufletelor dintotdeauna”, peisajul este diferit, palatele au pereții îmbrăcați în marmură albă, soarele este negru, curg două râuri: unul de lapte, altul de miere, se bea și ambrozie, ninge cu petale de flori de măr, se trece, alternativ, în alte lumi inventate și zugrăvite cu har, Cleopatra coboară pe o scară în spirală și ajunge pe o „pajiște albastră”, unde se desfășoară o petrecere câmpenească, întâlnește eroi din vechime care joacă șah cu 72 de piese albe și tot atâtea negre, regulile jocului fiind respectate, întrevăzându-se ecouri din Alice în Țara Oglinzilor, de Lewis Carroll, sau din poveștile Șeherezadei. Un personaj secundar, Monstrul Colombre are o replică care sintetizează întreaga temă a acestui roman postmodernist: „Nu suntem noi toți o plăsmuire din cărți?”, mai cu seamă că, în final, protagonista dă cu ochii de o Pena Corcodușa accidentată. Cert este că visul îi face viața protagonistei suportabilă, o salvează de cotidianul zgrunțuros, cu cerșetorii acordeoniști ce-și împart odihna, casa și masa pe o pufoaică, cu câinii vagabonzi, fără stăpân, de nedreptățile strigătoare la cer, de birocrația sufocantă.
Maestră a peisajului și a portretului, Andrea H. Hedeș acordă importanță și amănuntului aparent nesemnificativ (vezi ritualul băutului cafelei, al îmbrăcării adecvate sau al dezvelirii trandafirilor din grădina fermecată a lui Basil), romanul acesta fiind și un elogiu adus inocenței, iubirii care „deschide toate ușile, toate dimensiunile”, generozității și frumosului; el nu are personaje resentimentare, scene iritabile sau violente (excepție uciderea taurului alb, sângele reprezentând, de fapt, regenerarea, esența vieții și a morții), - nici nu și-a propus acest lucru -, mama își toarce firul vieții alături de fiică, trăind zilnic o senzație acută de bucurie ca într-o zi de sărbătoare în suflet, propunându-ne să nu ne gândim la condiția umană, la moarte și necazuri, să nu fim răscoliți de gânduri și întrebări care să ne dezvrăjească de lumea ideală, plină de semnificații alegorice, în care ne-a introdus cu vocația sa de neîntrecută și inspirată povestitoare. Pe scurt, o invitație la un carpe diem fără îndoieli și ridicări din sprâncene. Dar oare putem?