Negru, dar nu... rasist, cu I.L.Caragiale

Moto: „În orașul acesta de  gogomani...

sunt cel dintâi.” (Cațavencu)

     Zgomotosul și interminabilul televizorist Dan Negru  făcea recent un „hă-hă!” pe seama numelui său, invocând un penibil incident dintr-o partidă europeană de fotbal.

     Am avut dintotdeauna oarecari rezerve față de prestanța, calitatea prezenței pe micul ecran ale lui Dan Negru. Îl consider un fel de bănățean adus  în ipostaza de  Mitică (Care Mitică, vom vedea îndată - cacografia i se potrivește).

     E un fel de superb măscărici, care place unor categorii de telespectatori, prin imaginația scenografică și dexteritatea regizorală a spectacolelor, unde de cele mai multe ori este și protagonist.

     Place unor categorii de „văzători” de teapa lui, nu întâmplător a obținut performanța de a se fi situat pe locul 2, prin cota de piață datorată emisiunii „Revelionul starurilor 2021”. De asemenea, sunt parțial de acord cu afirmația lui, dintr-o publicație de pe Dâmbovița,  că (hă-hă!...) „Politicienii români sunt mult mai tăntălăi decât actorii”. Nostim de caraghios că astfel se încadrează și el, public, printre „tăntălăi”. E și varianta „tontălăi”. Hai, Mitică Negru, la dicționar, să vedem ce înseamnă; deci: „prost, neghiob, nătâng”. Și e dat ca fiind de origine... necunoscută. Oricum, nu provine din Banat, unde, se știe, „Tot Banatu-i fruncea”.

     În ce mă privește, mă accept a fi tăntălău, dar a da un astfel de „diagnostic” omului politic de astăzi (chit că nu am mare dragoste pentru el) e o obrăznicie. Apoi, a vorbi astfel de colegii tăi e dezonorant. E drept că actualmente nu mai avem parte de noianul de actori geniali de mai ieri-alaltăieri, și că nu prea mulți astăzi  ating calitatea de artist fenomenal.

 În ce-l privește, mai dă și rateuri de ignorant într-ale culturii, postură pe care însă o afișează nonșalant. Iată o secvență:

     Deunăzi, stârnit într-un dialog televizat, broda („hă-hă!...”),cu gesticulație abundendă și gura largă, pe seama cuvântului „Mitică” și a familiei lexicale derivate din acest substantiv. (Atenție, Negru-le, cuvântul acesta este... substantiv!). Partenerul discuției considera că „Mitică” și „miticism” au conotații ironice și caracterizează o bună parte a bucureșteanului pigmeu, mediocru, superficial.

     Pe un ton categoric, cel solicitat a făcut apel la cunoștințele sale într-ale... mitologiei. Voia să se știe că știe că protectorul Bucureștiului este Sf. Dumitru (a evitat să pronunțe „sfântul Mitică”). Și, prin urmare, așa zisul „miticism” nu înseamnă nimic, eventual, este o invenție a răutăcioșilor, iar când I.L.Caragiale își numește câte un personaj Mitică,  în comedii ori chiar în articole de ziar, a făcut-o pentru a desemna tipul de bucureștean hâtru, un isteț pus pe farse.

     Oho!... Să luăm, Mitică Negru, „O scrisoare pierdută”: Oricine știe că, deși acțiunea e plasată undeva într-un județ de munte, lumea din comedie e cea a Bucureștiului. Tipătescu, Trahanache, Coana Zoițica, Cațavencu, (N.m. Cacografia i se potrivește lui Negru), Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda, Cetățeanul turmentat sunt ipostaze ale lui Mitică bucureșteanul. Iar anii postcaragialești dovedesc că acest tip uman românesc este etern și pe toate treptele sociale, dominat de „ambâț”, de „a trăiviceversa”, de confortul lui „Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?”, „Băiete, o halbă!”, „Mi-l fac cumătru” ș.a.m.d.

     Atitudinea lui Caragiale, de a-i ridiculiza - pentru prezentul lui și pentru posteritate - s-a convertit, în cele din urmă, în repulsie, încât e firesc să se fi autoexilat la Berlin. Să ne înțelegem: A părăsit Bucureștiul, nu România.

     Iar astăzi miticismul a devenit o componentă a ADN-ului multora dintre noi. Acesta e, Mitică Negru, adevărul... Cercetează-l de la nivelul Parlamentului și al Guvernului până jos în Răscrăcănații din Deal. Hă-hă!... E plină geografia României de Mitici de Dâmbovița, doar că în celelalte ținuturi românești o astfel de încrengătură umană e numită cu alt fel de patronime, căci - nu-i așa? - gramatica românească e generoasă.