Meşterul dogar Traian Ţarcă a crescut cinci copii făcând butoaie pentru tot Bârgăul

Maistrul Traian Ţarcă, un împământenit al meleagurilor Bistriţei şi Năsăudului a văzut lumina zilei într-o familie cu nouă fraţi şi surori. După cel de-al doilea război mondial s-a stabilit la Strâmba în atmosfera tonifiantă conferită de hlamida protectoare şi ocrotitoare a Heniului, numărându-se printre familiile fondatoare a viitoarei localităţi. Şi-a unit destinele cu Lidia Lenţa (1926 - 1994), de la Mijloceni, o frumoasă şi harnică bârgăoancă, provenită dintr-o familie cu o genealogie specială. Macedon Lenţa, tatăl ei, un tânăr destoinic, dintr-o familie bună a fost mobilizat şi a participat în calitate de combatant la primul război mondial. A avut neşansa de a fi luat prizonier în Rusia. În condiţiile evoluţiei social-politice din această ţară determinată de Revoluţia din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917 şi a situaţiei de pe front a fost pus în libertate. A cunoscut o tânără autohtonă, care la 17 ani i-a devenit soţie. A realizat astfel o adevărată performanţă: s-a întors de pe front şi din prizonierat nevătămat şi în acelaşi timp însurat, cu nevastă rusoaică şi doi mândri feciori: Victor şi Vladimir. În anii ce au urmat celor doi descendenţi li s-au mai adăugat alţi opt fraţi şi surori, printre care s-a numărat şi Lidia. După căsătorie, soţii Ţarcă s-au stabilit la Mijloceni, pe "Poduri", în extravilanul localităţii, alături de familia socrilor respectiv părinţilor. A exercitat meseria de dogar, de creator de bunuri materiale a cărei taine le-a deprins încă din copilărie. A fost o opţiune benefică atât în plan personal întrucât n-a dus niciodată lipsă de comenzi cât şi pentru localnicii din comunitate şi din zonă întrucăt aproape în orice gospodarie era nevoie de o cofă, un adevărat termos al vremii, pentru a asigura apă rece şi proaspătă, de o doniţă, de un fedeleş de o bărbânţă, de ciubere pentru fiert rufe şi alte utilizări casnice şi gospodăreşti, pentru prelucrarea laptelui la stână şi nu numai. (Bunicul folosea un asemenea recipient pentru producerea oţetului din pere pădureţe din care dăruia câte o oală celor apropiaţi – n.n.). Într-o zonă pomicolă precum cea a Văii Bârgăului, unde o ţuică bună n-a fost niciodată considerată a fi rea, mai ales cea de prune, de pere, de cireşe ori de alte fructe, care păstrată într-un recipient produs de iscusitul meşter devenea un adevărat elexir, aveau o mare căutare butoaiele de dud, de cireş, de stejar, de brad, de diverse tipodimensiuni, capacităţi şi destinaţii. Într-o împrejurare un apropiat m-a servit cu ţuică de..... roşii, pe care o produsese experimental ! Am constatat că avea un gust dulceag caracteristic, dar nu era de lepădat, fiind după cum lesne am putut intui şi o băutură ecologică. În Bârgău preocuparea pentru valorificarea producţiei de fructe e şi o dovadă de bun gospodar. Nu odată am asistat la discuţii de genul: "ce faci bade cu fructele ăstea ? Păi, ce să fac, le adun, le pun în bute, nu le las de hăram şi de minune la lume, iar ce o ci o ci, om trăi şi om videa, doar şti că un păhăruţ de ginars la arat, la cosit, la lucrul la pădure, la corhănit, la cărăuşit şi la alte treburi ce presupun un efort fizic prelungit, servit cu cumpătare şi chibzuinţă înainte de masă, stimulează apetitul, buna dispoziţie şi dorinţa de a-ţi face cât mai bine treaba". Iscusitul meşter n-a fost numai un vrednic creator de bunuri materiale, ci şi un pilduitor exemplu de devoţiune şi dăruire familială şi socială. Obiectivul prioritar şi preocuparea sa de căpetenie şi a familiei a constat din asigurarea unui viitor fericit celor cinci copii: doi băieţi şi trei fete. Cum familia vieţuia într-un loc izolat, fără lumină electrică, fără televizor, fără aparatură electrocasnică şi celelalte facilităţi oferite de progresul tehnic şi de unde copiii ajungeau mai greu la şcoală s-a străduit, iar în urma unor eforturi deosebite a reuşit să-şi edifice la Bistriţa o casă compusă din trei camere şi dependinţe. În acest fel, fiicele Anuţa şi Fibia-Natalia au putut urma şi absolvi Colegiul Naţional "Liviu Rebreanu", iar Monica-Elena, cealaltă fiică, Colegiul Tehnic "Infoel", ceea ce le-a permis să-şi completeze studiile şi să aibă evoluţia profesională dorită. Soarta i-a dat, însă, o lovitură deosebit de dură prin decesul intempestiv al fiului său Silviu, fost maistru la I.U.T. Bistriţa, răpus de o boală nemiloasă la vârsta de 38 ani în urma căruia a rămas văduvă soţia şi orfană de tată fiica. În pofida loviturii primite, a găsit resurse pentru a depăşi această situaţie şi a-şi păstra speranţa şi încrederea în viitor. A reuşit să mai edifice încă o casă amplasată într-o superbă livadă la Strâmba pentru familia lui Adrian, celălalt fiu. Acesta şi-a câştigat încă din copilărie simpatia şi aprecierea familiei şi a celor din jur datorită deprinderilor practice dovedite, ce i-au permis să-şi însuşească cu uşurinţă meseria tatălului, stăruinţei şi rigurozităţii în tot ceea ce întreprinde şi face. Ady a avut şi el parte de o lovitură extrem de dură. Un incendiu devastator i-a mistuit casa şi a făcut să-şi piardă întreaga agoniseală. Educaţia şi dragostea faţă de muncă cultivată de părinţi l-au determinat şi pe el să nu se dea bătut şi l-au obligat să caute soluţii. Aşa se face că de mai bine de un deceniu s-a alăturat T.I.R.-ştilor români din Spania, unde şi la vreme de pandemie dau dovadă de multă vrednicie. De altfel, bârgăuanii lucrează practic continuu. N-au hodină nici chiar în zilele de sărbătoare pentru că şi atunci trebuie să dea de mâncare la mărhăi, la galiţe, să adape, să mulgă vaca, să aducă un braţ de lemne, o vidără de apă, nu aşteptă să vină popa, birăul sau altcineva să le facă treaba în locul lor. Aşa procedează şi descendenţii meşterului. Două dintre fiicele sale, deşi ajunse la vârsta pensionării sunt implicate în continuare în desfăşurarea unor activităţi economice, casnice şi gospodăreşti, în îndrumarea şi sprijinirea copiilor şi nepoţilor, practic muncesc mai mult decât în perioada activă. Cu toate acestea ezită să-şi acorde chiar şi câteva zile pentru destindere şi recreere. Cerându-le explicaţii simulează că nu prea înţeleg întrebarea şi motivează că: "în familiile lor nu există asemenea practici". Din viaţa şi activitatea maistrului Traian am înţeles şi priceput totuşi un lucru: "oameni de valoare", "oameni importanţi" se regăsesc nu numai printre posesorii de diplome universitare, de titluri ştiinţifice, academice, de grade, funcţii şi demnităţi, printre autorii unor lucrări de referinţă şi de mare trebuinţă, ci şi printre creatorii de bunuri şi valori materiale a căror fapte şi acte solicită un pic de efort pentru a fi descoperite întrucât în marea lor modestie, bună cuviinţă şi bunătate optează şi preferă postura anonimatului.