Numai cu 15 ani în urmă?

Un scurt dialog la telefon cu un amic, pe seama comportamentului civic al semenilor noștri, mi-a adus brusc aminte de un articol, decupat cu 15 ani în urmă din revista canadiană „Pagini românești”. În săptămânile de „carantinizare” (Covidul ne-a procopsit și cu vocabule ridicole), am găsit într-un dosar - al cărui carton a început să prindă patina timpului -textul respectiv,din această publicație românească de largă circulație în America de Nord.
O cunoscusem pe ziaristă înainte de a-și face un sejur în Patria Mamă, de unde plecase cu părinții, când ea abia împlinise majoratul. Articolul, apărut în publicația amintită, după revenirea ei în țara de adopție, are un ton cumpănit, în comparație cu „sonorul” impresiilor pe care mi le-a împărtășit apoi, însoțite de grimase și gesticulații pe măsură.
Am recitit textul, constatând, din nou, ce imagine proaspătă, convingătoare a rezultat din cele văzut, auzite, mirosite (...) de ea atunci. Și mă întrebam în ce măsură diavoleasca pandemie acum le-a suspendat, le-a descurajat. Mă întrebam ce impresie ar culege exigenta româncă, dacă ar fi să revină acum printre noi.
Propun, spre lectură, un fragment din articol, în ideea unei posibile, dar nu tocmai entuziaste, revelații. Iată:
„Se scuipă semințe în parcurile reamenajate, oamenii se îmbulzesc în locurile publice, scuzele nu sunt la modă, „discuțiile” se poartă la decibeli înalți, se înjură în plină stradă, se clacsonează haotic și, de cele mai multe ori, traficul este infernal. Parcă toți oamenii acolo erau nervoși, arțăgoși, puși pe scandaluri monstruoase, pornite din nimic; românii mi s-au părut triști, deprimați, văicăreți. I-am privit o lună întreagă, și nu numai în București, ci și în alte orașe din țară, la mare și la munte. Dacă nu mergeau cu privirea în pământ, mă priveau trufaș din vreun Loborghini sau Maseratti, fluturându-și telefoanele mobile costisitoare și exclusiviste, în timp ce, la colț de stradă, un bătrân sau orfan își număra zilele rămase.
Serviciile în România mi s-au părut de cele mai multe ori oripilante. La bancă, poște, terase, cofetării, restaurante, librării, la supermarket și la casa de schimb valutar, absolut toți funcționarii vorbesc răstit, nepoliticos, fără urmă de zâmbet, politețe sau bunăvoință pe chip. Mi s-a părut inadmisibil ca un funcționar plătit pentru a oferi un serviciu sau o lămurire să se răstească sau să nu știe răspunsul la întrebări, care, în mod normal, îi justifică ocupația și salariul.
Mi-a fost clar că veneam dintr-o altă lume - și, deși lucrurile nu sunt perfecte în Canada, tare mă bucur uneori că trăiesc aici, printre funcționari profesioniști, oameni calmi și care încă mai găsesc valori în zâmbete, în politețe și în bunăstarea sufletească, nu doar în cea materială.”
Acest „încă” din final e bine, oportun introdus, pentru a nu fi exclusivistă constatarea, e reflexul într-o opinie atentă, formulată sub relativul „totuși”, care îngăduie posibile conotații, nuanțări; chiar replici.
Ei bine, ar fi exagerat să afirm, naiv, că textul a fost elaborat aseară și nu acum 15 ani? Căci poetul patruzecioptist constata progresul vremii sale. Deci, în ce a progresat veacul nostru... postdecembrist?