Un jurnal contra timpului?

Așa cum am mai remarcat, jurnalul, ca specie literară, are mulți adepți în rândul cititorilor, grație mecanismelor sale de a des-tăinui viața interioară a personajului diarist. Fiindcă ce poate fi mai seducător decât să privești în sufletul unui om chiar prin ochii aceluia, să-i afli pornirile de sinceritate sau jocul cu sinele într-o lumină favorabilă, din dorința de a se îmbunătăți pe sine și de a-și sublima existența. Vasile V. Filip a fost ispitit și el de această iluzie a fixării clipei în eternitate.
Jurnalul său, Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulțumit), apărut recent la Editura Charmides, radiografiază o perioadă a maturității autorului; anii sfârșitului de veac și de mileniu 1998 - 1999, în care se consumă un moment hotărâtor în destinul său de cărturar: elaborarea, susținerea tezei de doctorat, dobândirea titlului academic de doctor. Latura „savantă” a personalității sale e împlinită astfel printr-o recunoaștere unanimă din partea specialiștilor. Remarcabila teză despre colinda românească pare a-i deschide uși în afirmarea pe plan social și profesional. Fire retractilă, cu un profund simț al măsurii, importanța trării lăuntrice îl face să devină însă reticent la aceste oferte. Orgoliul și modestia neprefăcută sunt poli ale oricărei individualități, mai cu seamă al unui ins creator. Întâlnim în jurnalul de față sincerități extreme, dezinhibiții demne de un romancier, cum bunăoară coșmarul în care povestitorul se vede umblând gol, îmbrăcat doar cu un tricou, prin mijlocul orașului – imagine simbol ce surprinde condiția ingrată a nudității diaristului ce-și pune viața pe tapet. Părțile luminoase ale ființei sunt însoțite, firesc, și de umbre. Trăirea autentică nu ocolește idiosincrasiile, momentele tensionate ale existenței diurne. Cele mai izbutite pagini ale jurnalului rămân cele despre tribulațiile mărunte ale existenței; scenele de familie se fixează într-o pregnanță ce transcende caducitatea clipei. Ioana, Iulia, Lucian, membrii familiei, sunt până la urmă cea mai frumoasă realizare a unui om împlinit.
Diaristul nu sufocă cititorul cu citate culturale, cu analize literare cum ar fi tentat, poate, un slujitor al catedrei. Vasile Filip are dimensiunea creatorului, izbutește să contureze figuri, să surprindă viața măruntă ce curge aidoma firelor de nisip din clepsidră. Profesorul de liceu e un iubitor de literatură, e un dascăl de vocație, dar și un creator, condiție ce-l propulsează dincolo de orgoliile meschine ale unor colegi de catedră. În jurnalul său descoperim pagini de sensibilitate izvorâte dintr-o fire nostalgică, din metamorfozele anotimpurilor, pe care le-am întâlnit și la Radu Petrescu. Notații lapidare despre jocul norilor, al luminii, ne dezvăluie aptitudinile unui scriitor cu experiență. Vasile Filip posedă virtuțile și măsura povestitorului cu har, ce nu caută să comită poezie cu orice preț, ca alți diariști ai clipei ce eșuează în mediocritate.
Comentariile sale despre unele cărți citite și recitite nu fac paradă de erudiție. Discreția și eleganța sunt calitățile unui stilist. A te mărturisi în cele mai ascunse și intime porniri, e un exercițiu de sinceritate pe care cei mai mulți diariști l-au ratat – de aici rezervele unora față de jurnal. Să amintim, printre atâtea exemple de jurnal, pe cel al lui Julien Green, ca o sinceritate ajunsă la paroxism. Cealaltă extremă ar fi mult mai bogată în reprezentări.
Ca romancier și povestitor, Thomas Mann pare a fi modelul său. Nu e întâmplător ales motto-ul din Muntele vrăjit. În acest roman, numit și „roman al timpului”, tânărul Castorp își pune întrebarea fără răspuns: „spaţiul e perceput cu organele de simţ, dar timpul... care este organul cu care este perceput timpul?”. Asemenea întrebare și-o pune orice diarist.
Așa cum am amintit, aspectele mărunte ale vieții fac deliciul cititorului curios de o anumită perioadă istorică; cea a tranziției. Aflăm că profesorul, ce dă lecții în particular elevilor, nu este atras de îmbogățirea cu orice preț (cum alți profesori celebri care au dobândit șase case); valorile sale sunt altele decât cele materiale. Sărăcia și suferința semenilor nu-i sunt indiferente. Scene demne de romanele lui Dickens i se perindă înaintea ochilor. Nu e însă un privitor pasiv, ci un samaritean ce sare în sprijinul unui copil nefericit. Dar mai aflăm că balconul de la bloc e loc de reflecție, birou unde se corectează tezele elevilor, grădină de flori etc. Iar beciul de la bloc devine spațiu de depozitare pentru lăzile de bere și sticlele de sifon pe vreme de caniculă. Bicicleta se face Pegasul cu care scriitorul colindă împrejurimile orașului.
Cu toate că temerile sale de moralist, de ființă atentă și scrupuloasă, sunt legate de momente când... lumea i se arată absurdă, când mintea nu s-ar suprapune exact cu ordinea realității, Vasile Filip se dezvăluie în întâiul volum al Jurnalului său drept un spirit lucid și echilibrat. Căutările și interogațiile sale prefigurează marile frământări ale scriitorului de ficțiune.