Elena M. Cîmpan: „Biruit-a gândul”…

Cum să nu scrii despre Alexandru Cristian Miloș? La despărțire, la adio…Moartea ne ia poeții într-un fel și ni-i redă în alt fel. Versurile „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”, din „Odă ( în metru antic )”, a lui Eminescu, se potrivesc în astfel de cazuri, dispariții tragice, odată cu intrarea în luntrea lui Caron și îndreptarea spre Marele Anonim, așa cum a numit Lucian Blaga necunoscutul.
E timpul pentru poetul Alexandru Cristian Miloș. Odată cu plecarea dincolo, să înceapă dincoace recunoașterea, critică și estetică, etică și culturală.
Când am venit eu în Bistrița, acum treizeci de ani, erau puțini poeți aici, pe listă, și în frunte stătea Alexandru Cristian Miloș. Cu timpul, unii au plecat prin alte părți, alții au plecat de tot, au apărut poeți noi, lista e, acum, cu mult mai cuprinzătoare, dar…Alexandru Cristian Miloș a rămas, a rezistat, tot în top.
Cărui fapt i se datorează rezistența lui, într-o lume literară mâncată de invidii? În primul rând, a rămas devotat poeziei. Poezia care-i însoțea viața. Așa, trubadur, cum era, prin cetate, nu avea alt scop în sine decât poezia. Și nu ostentativ, ci cu căldură, cu încredere. Avea darul de-a încuraja, de-a promova și călăuzi. Tineri sau maturi, ascultau de el, ca de o voce avizată. La „Conexiuni”, Societatea Scriitorilor Bistrițeni, veneau aspiranți în ale poeziei, la recomandarea lui Alexandru Cristian Miloș. Parcă-l aud: „Lasă-i să scrie, trebuie încurajați!” Dar nu doar în cercuri literare, dar și pe stradă, cu trecători, cunoscuți, necunoscuți, oameni de alte profesii, elogia poezia. Avea mereu la el, în geantă, cărți de versuri. În drumurile lui, aparent fără destinație, de-a lungul și de-a latul Bistriței, Alexandru Cristian Miloș avea trasee foarte bine definite. El colinda de la o instituție de cultură la alta, știa/ afla primul ce urmează să se întâmple în lumea literară/ culturală și, câteodată, chiar purta afișe, invitații… Era o agendă vie a evenimentelor culturale. Când veneau personalități în Bistrița, indiferent cine le găzduia ( știută fiind rivalitatea dintre organizatori ), nu avea nici cea mai mică undă de invidie. Aproape că te trăgea de mână: „Hai, să fim mai mulți acolo!”
Ultima dată, m-a sunat să-mi spună să-i trimit poezii lui Vasile Barbu, poet, redactor-șef la revista „Floare de latinitate”, din Serbia, care alcătuiește o antologie. Odată cu acel telefon, a căzut și tăcerea.
Apoi, am aflat vestea tristă. De Ziua Internațională a Teatrului, 27 martie. Și ce-i mai plăcea să meargă la Palatul Culturii, să vizioneze piese de teatru, mai ales comedii, și apoi să le comenteze în cronici speciale!...
S-au scris câteva texte la despărțirea de poet. Cu caracter de necrolog. Unii au scris. Poate că prea puțini. Alții au mai așteptat. Așa ca mine. Dar, până la urmă, „biruit-a gândul”, pentru că „a lăsa nescris este inimii durere”, după vorba cronicarului Miron Costin.
Alexandru Cristian Miloș începe să lipseacă din peisaj. Lipsa lui se va tot simți. Dacă măcar colegii scriitori ar scrie despre el, s-ar naște o carte despre poet, un alt Dosar al poetului, așa cum îl vede/ l-a văzut/ și-l amintește fiecare.
E adevărat că uneori exagera. Dar ce poet nu mai exagerează câteodată? Naiv, copilăros, șăgalnic, bun, Alexandru Cristian Miloș a înțeles că evadarea în cosmopoezie e, de fapt, o mantie a vulnerabilității. Mie îmi plac poeziile lui „pământene”, acelea cu „ninge-n Transilvania”, cu „prietenul parc”, cu liceul, cu iubirile, pierdute, regăsite…Dar am înțeles că axiomele lui, că teoriile lui, că „bunicul lui, Einstein”, nu sunt decât o formă de evadare dintr-o lume prea mică, în care uneori un poet nu mai încape, nu-și mai găsește locul. Și atunci, pleacă pentru o vreme dintre noi.
Visa la un muzeu al literaturii, mai aproape.
Alexandru Cristian Miloș, implicat și retras, recunoscut și uitat, vesel și trist. Prea devreme de așezat într-un muzeu.

Elena M. Cîmpan