Regizorul bistriţean Vlad Petri a câştigat Premiul Gopo, echivalentul autohton al premiului Oscar, cu o poveste inspirată de bunica lui

Gala Premiilor Gopo a sărbătorit și apreciat cele mai importante realizări ale cinematografiei româneşti. Evenimentul la Amfiteatrul „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Actorul Adrian Nicolae a fost gazda celei de-a XV-a ediţii a Galei Premiilor Gopo.

Gala Premiilor Gopo 2021

• Premiul special pentru întreaga carieră: Enache Hărăbor
• Premiul Special: Magda Mihăilescu
• Cel mai bun actor în rol secundar masculin: Emanuel Pârvu, filmul “5 minute”
• Cea mai bună actriță într-un rol secundar: Elvira Deatcu, pentru rolul Maria Holban din filmul “5 minute”
• Premiul publicului, care se acordă filmului cu cel mai mare succes de box office: “Miami Bici”
• Cel mai bun sunet: Tom Weber, Andreas Muhlschlegel și Lukas Moudry, pentru documentarul “Acasă”
• Cel mai bun film de debut: “Acasă” (regia Radu Ciorniciuc)
• Cea mai bună muzică originală: Marius Leftărache, Matei Stratan și Cristina Chiosea, pentru filmul “Urma”
• Cel mai bun film european: “Sorry we missed you” / În absența dumneavoastră – Franța
• Cel mai bun montaj: “Colectiv” – Alexander Nanau, George Cragg, Dana Bunescu
• Cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură: Bianca Boeroiu și Domnica Bodogan pentru filmul “Tipografic Majuscul”
• Premiul pentru Tânără Speranță: Alma Buhagiar, pentru regia scurtmetrajului “Împreună”
• Cel mai bun scurtmetraj de animație: “Moartea și cavalerul” (regia Radu Gaciu)
• Cel mai bun scurt metraj documentar: “Cerbul a trecut prin fața mea” (regia Vlad Petri)
• Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune: “În noaptea” (regia Ana Pasti)
•  
• ...................
•  
• Premiile Gopo sunt echivalentul autohton al premiilor Oscar și mai este puțin până la Gala Premiilor Gopo.  
•  
• Filmele documentare au câștigat teren în ultimii ani atât la nivel mondial, cât și în România.  Cinefilia.ro a prezentat un interviu despre viziunea regizorului Vlad Petri, fiul medicului Doina Petri, de la Direcția de Sănătate Publică Bistrița-Năsăud, prezent la premiile Gopo cu scurtmetrajul documentar Cerbul a trecut prin fața mea.
• Vlad Petri a absolvit UNATC, specializarea Imagine Film şi Televiziune (2004) și Masterul de Antropologie Vizuală și Media de la Universitatea Freie din Berlin (2014). Filmul este unul extrem de personal, ilustrat cu fotografii de familie de o imensă valoare sentimentală, iar titlul Cerbul a trecut prin fața mea a fost ales in urma unei descoperiri în albumul bunicilor autorului.
•  
• Ce te-a determinat din poveste să alegi subiectul abordat?
• Acest film a prins formă în timpul pandemiei, la scurt timp după decesul bunicii mele. Uitându-mă prin albumele de fotografii ale familiei mi-am dat seama că acolo sunt foarte multe povești a căror descifrare mie mi-e total necunoscută. Și mi-am dat seama că în momentul în care cineva moare, odată cu acea persoană dispar și codurile de citire ale trecutului, de înțelegere a fotografiilor, a evenimentelor, atitudinilor, gesturilor din ele. Pentru mine, lucrul la acest film a însemnat o redescoperire a acestui trecut, a fost o aventură presărată cu tot felul de întâmplări neașteptate, mici detalii ascunse, care prin montaj au căpătat noi valențe. Și m-am bucurat că am găsit o înregistrare audio mai veche cu bunica mea, care leagă toate aceste povești și le dă înțeles și coerență.
•  
• Care a fost cea mai mare provocare în timpul producției? Au existat momente amuzante?
• Cea mai mare provocare a fost una legată de timp. La invitația lui Andrei Tănăsescu și a Ancăi Hrab filmul urma să facă parte dintr-o selecție de scurtmetraje despre viața în timpul carantinei Covid-19. Eu începusem inițial lucrul la un alt film, dar după decesul bunicii mele mi-am dat seama că mi-aș dori foarte mult să fac acest scurtmetraj. Și mi se părea că se și potrivește perioadei de izolare, când majoritatea oamenilor vorbesc despre trecut, aminitiri, moarte, despre importanța relațiilor în familie. A durat în jur de o lună tot procesul – selecția materialelor, scanarea, montajul, sunetul, dialogurile, subtitrările, post-producția. În mare parte m-am ocupat eu de aceste aspecte, dar am avut parte și de prieteni și cunoscuți care s-au implicat în procesul de producție. Cătălin Cristuțiu mi-a oferit câteva sfaturi foarte prețioase legate de montaj, cu Andrei Tănăsescu am vorbit ore întregi la telefon despre diferite momente și posibile semnificații ale filmului, Sorin Botoșeneanu, cu privirea sa ageră și atenția pentru detalii a fost omul care a “desfăcut” materialul pe toate părțile, determinându-mă să îmi pun întrebări și acolo unde credeam că am epuizat totul, Denisa Colțea s-a ocupat de unele scanări și de culegerea dialogului. Iar la sunet am lucrat cu Vlad Voinescu, autorul sound designului și a mixajului acestui film, care a reușit să anime imaginile prin universul sonor propus și să însuflețească trecutul. De asemenea aș vrea să mai mulțumesc studioului Avanpost și lui Carmen Rizac pentru că mi-au facilitat accesul la ei și am putut face ultimele modficări văzând filmul în condiții de cinema. Și toate ăstea s-au întâmplat într-un timp foarte scurt, cu nopți nedormite și stres, dar cam asta se întâmplă la majoritatea filmelor.
•  
• Care este, după parerea ta, cel mai puțin apreciat aspect al unui scurtmetraj și de ce consideri că lumea ar trebui să-și îndrepte privirea mai des către scurtmetraje?
• Scurtmetrajele sunt adesea văzute la calup sau sunt considerate o etapă pe care trebuie să o traversezi pentru a ajunge la lungmetraj. Nu mi se pare că sunt luate destul în serios, mai ales în afara unui circuit festivalier. Îmi vine în minte acum festivalul „Next” de la noi care era un festival dedicat scurtmetrajelor, având o selecție foarte bună și un public entuziast. Și mai sunt și alte exemple, de alte festivaluri unde se mai proiectează și scurtmetraje. Dar în afară de asta, de unele proiecții în cinematografe sau la TV sub formă de omnibusuri, nu prea se văd scurtmetraje. Poate online-ul să mai facă diferența, pe viitor.
• Primele scurtmetraje pe care le-am văzut eu în timpul copilăriei și de care îmi aduc aminte cu mult drag sunt cele realizate de studioul „Alexandru Sahia”, care erau filme proiectate înaintea lungmetrajelor și îmi aduc aminte că îmi plăceau foarte mult, deși publicul nu le acorda o mare importanță, fiind văzute ca ceva de trecere, o introducere în timpul căreia uneori luminile nu erau stinse în sală și oamenii vorbeau între ei sau mai spărgeau semințe. Da, pe vremea aia se mâncau semințe la cinema. În fine, pentru mine acele filme au reprezentat “introducerea” în scurtmetraj, eram foarte atent la ele și mă captivau prin faptul că arătau viața, erau cu oameni vii, imersați în diferite activități, vorbind spre camera de filmat și nu erau filme cu actori. Chiar dacă era acolo multă ideologie și construcție, lucru de care aveam să îmi dau seama mult mai târziu.
• Cred că în scurtmetraj se poate experimenta mai mult, e o categorie de film care nu e atât de mult supusă constrângerilor bugetare, se pot încerca forme noi, originale. Scurt metrajul e ca o nuvelă. Poate că uneori nu avem timp de un roman sau vrem să citim ceva mai scurt, o poveste concisă și bine scrisă.
• La ce ar trebui să se aștepte realizatorii de scurtmetraje de la audiență și la ce ar trebui să se aștepte audiența de la creatorii de scurtmetraje?
• După cum spuneam mai devreme cred că scurtmetrajul e acel tip de film care îți permite să experimentezi mai mult, fără a fi atât de constrâns de buget. Mai bine ca audiența să nu aibă așteptări și să fie mereu surprinsă. Îmi vine în minte acum scurtmetrajul “Wind” (Szél, Marcell Iványi, 1996), care a fost realizat pornind de la o fotografie de Lucien Herve din 1952 și care constă doar într-o singură mișcare de cameră, un panoramic care descoperă oameni și spații și care e atât de surprinzător realizat încât în cele 6 minute cât durează îți relevă o întreagă lume, dialogând ingenios cu granița dintre ficțiune și documentar, dintre film și viață.
• Ca realizator de film nu gândesc în termeni de scurt sau lungmetraj, cred că unele lucruri pot fi spuse într-o durată mai scurtă sau mai lungă în funcție de multe lucruri și îmi doresc ca filmele mele să ajungă la un public cât mai larg și mai divers, însă în ceea ce privește reacțiile, e un lucru greu de anticipat și prezis. Și poate e mai bine să fie așa. Cred că e important ca un film să îi provoace pe spectatori, să îi facă să se gândească la lucruri, la viețile lor, la lumea în care trăim. Fimele sunt importante pentru că ne scot din conformismul vieților noastre și ne teleportează în alte lumi și printre oameni din alte clase sociale și poate că ne pot face să empatizăm cu oamenii ăia sau să ne întrebăm despre poziția noastră în lume și să ne dăm seama, adesea, cât suntem de privilegiați în raport cu alții.
• Sursa https://www.cinefilia.ro/gopo-2021-interviu-vlad-petri-si-scurtmetrajul-documentar-cerbul-a-trecut-prin-fata-mea/?fbclid=IwAR0yCZFURNUkfXwDTNMmbXh0EhOZlWMq6-FVXnSd9j9t_ESKs0kV8H4zwTQ