Amintiri despre Eminescu

          Poetul care a întrupat desăvârşit simţirea, gândul, tradiţiile şi conştiinţa istorică  a românilor a fost Mihai Eminescu. Bogdan Petriceicu Haşdeu spune că ,,poetul era un trimis al lui Dumnezeu, un mântuitor, un alter-ego al lui Iisus’’, iar N. Iorga îl considera ,,expresia integrală a sufletului  românesc’’.Cultul pentru omul şi poetul Mihai Eminescu s-a născut odată cu opera sa şi se păstrează şi astăzi în inimile tuturor românilor. Nu întâmplător, ziua lui de naştere, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Naţionale. Cei care l-au cunoscut, ne-au lăsat numeroase mărturii care pot contura portretul fizic şi moral al poetului.Una dintre trăsăturile care impresiona pe cei care îl vedeau pentru prima oară ,,era frumuseţea chipului său, frumuseţe ieşită din comun, care prin înălţimea frunţii şi privirea ochilor, întruchipa, în mod splendid, farmecul poetului de geniu’’. ,,Îl am şi acum înaintea ochilor, îşi aminteşte Nicolae Gane. Ce frunte încărcată de gânduri ! Ce privire măreaţă şi visătoare, izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească ! Ai fi zis că plutea  într-o atmosferă suprapământească’’. Alexandru Vlahuţă a avut ocazia să-l cunoască în anul 1879, când îl aseamănă cu ,,un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii duşi, osteniţi de gânduri’’. Aceeaşi privire îl încântă şi pe Nicolae Petraşcu, care ne spune că ochii poetului erau ,, umbriţi şi adânci, pe care arareori ţi-i dat să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult plecaţi în jos’’. Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoşani : „Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta“. Într-o statuie de cuvinte îl aşază  bunul său prieten Ioan Slavici : ,,Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă  copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces’’. Ca om, Eminescu nu avea niciun fel de deficienţe fizice. Era ca vremea, spune un alt contemporan al său : ,,când senin, când înnourat. Câteodată senin şi mulţumit, umbla povestind şi fredonând voios, parcă toată lumea era a lui, iar când era înnourat şi tăcut, tăcerea prevestea furtună.’’ Şirul impresiilor ar putea continua  cu cele exprimate de Caragiale şi Titu Maiorescu, şi încă mulţi alţii. De chipul angelic al lui Eminescu este atras pictorul Ştefan Luchian, care, foarte impresionat de dispariţia poetului îi face portretul în creion, dar nu configurează un Eminescu chinuit, degradat, ci un chip ,,cuprins de visare’’ cu ochii închişi, cuprinşi de propriul univers interior. Sculptorul Ioan Georgescu îşi intitulează opera ,,Eminescu visând’’ : ,,Ce bărbat frumos părea Eminescu pe la 30 de ani. Este mai pământean şi matur, cu mustaţa deasă şi părul bogat într-o tunsoare mai puţin romantică, fruntea înaltă şi ochii profunzi, mai mult meditativi decât visători’’, spune marele artist. Cel mai apropiat de sufletul lui Eminescu este sculptorul Paciurea, care îl vede pe Luceafăr în postura lui Apollo, zeul artelor şi al muzicii. Poetul a intrat şi în sfera creaţiei lui Brâncuşi prin opera sa monumentală ,,Cap de zeu tânăr’’. Arta fotografică a făcut  istorie cu patru portrete fotografice. Primul, realizat la Praga în 1869, un portret de tinereţe,  cel mai cunoscut din cărţile noastre de limba română, al doilea în 1878, la Bucureşti, unul în 1885, la Iaşi şi cel de-al patrulea, la Botoşani, în 1887. În fiecare an, la mijloc de  ianuarie, îi primenim chipul şi ne umplem sufletul cu dorul  pentru ,,Luceafărul poeziei româneşti’’.