Vasile DÂNCU. Poeme inedite

            Scriitorul și editorul clujean Vasile George Dâncu, cel ce a acaparat piața editorială clujeană și nu numai, printr-o pedanterie a înfățișării și selectării aparițiilor de o mare expresivitate estetică și intelectuală, editează, alături fiindu-i redactorul cărții Sandra Cibișenco, un volum de inedite, sub semnătura inconfundabilă a poetului Vasile Dâncu. Cu un titlu avangardist și autoironic Poeme din topor. 2009-2014, cartea apare în Colecția Școala Ardeleană de Poezie, ilustrată, ca un obiect de preț,  cu gravuri de Pietro de' Crescenzi, gravuri preluate din Ruralia Commoda (1495), avându-l la pupitrul grafic pe Ciprian Butnaru, care veghează ca întreg veșmântul cărții să fie de colecție. Apărută în 2021, primită în dar din partea generosului Vasile George Dâncu în acest iunie arzând, odată ce ai atins-o, această carte exercită asupra ta, cu acest titlu incitant, pioșenie, respect, pornirea irezistibilă de a o mângâia și bucuria că ești unul dintre norocoși. Dincolo de nostalgica zbatere genealogică –, altminteri editorul manifestă pentru fiecare tom pe care-l editează un respect desăvârșit –, la acest volum se simte și emoția intelectuală, dar și plânsul interior al inimii, căci, iată, după aproape trei ani de la marea trecere a lui Vasile Dâncu, urmașul său mai scoate la iveală ineditele unui autor nu atât prolific, cât căutat pretențios cu apariția cărților sale, după cum însuși mărturisea ironic-amar într-unul din poemele sale: Nu voi avea/ nicicând statuie./ Pentru cinci plachete/ și-un jurnal murdar,/ n-o să fie bani/ și nu va fi nici bronz./ Avea-voi bucuria/ celui de toți uitat/ că n-o să-mi spurce păsări/ ghiuleaua printre umeri...

            În deschiderea volumului, ne privește semeț, de sub borul unei pălării ce-i dădea în Viață un aer de căutător și contemplator de comori, portretul autorului cu penița de tuș negru a lui Murivale (Vasile Mureșan), care nu disonează, alăturându-se, nicidecum, cu secularele gravuri ce împodobesc cartea. Apoi ne întâmpină și ne conduce, printre paginile elegante, poezia lui Vasile Dâncu, editorul poziționând prim poem, unul ca un avertisment, pe cât de sever aforistic, pe atât de profund adevărat, căci până la urmă „/.../ truda noastră/ e umbra palidă/ a cărților citite”. Poetul este asemenea „bătrânului hidalg” (care) „încă rătăcește și /.../ înfăptuiește/ ceea ce-a citit...” Este această carte străbătută de o ironie amară, dar luminoasă, și de nostalgica rostire a adevărului  seniorial, în care se văd cu ochiul liber caratele prețioase ale aforismului, ca-n acest poem tot, intitulat „Arhimede”: „Indiferent fu cerul Siracuzei/ când lancea romană/ lovise pe învățat./ Nu de mușchii acelui bătrân/ se temea soldatul/ ce i-a luat viața./ Bănuia că multe dintre desene/ sunt schemele unor/ mașini de război/ și va cădea-n dizgrație/ meseria lui/ de-a omorî cu mâna sau ca-n acest Târg american: După ce-au inventat mitraliera,/ cuceritorii/ i-au vândut bătrânului indian/ o pușcă cu cremene./ O, câte visuri/ a înghesuit acesta/ în țeava goală a flintei demodate!/ L-au învins/ jongleriile tehnicii moderne,/ pistonul reculant/ și câteva versete/ din Vechiul Testament”. Iată și un „Perpetuum mobile” de zile mari: „Se-nvârte, se-nvârte/ planeta Pământ/ cu tot ce-i profan,/ cu tot ce-are sfânt.// Ori te naști geniu,/ ori biet retardat,/ de aceeași țărână/ vei fi îmbrățișat.// Când unul flămânzește,/ altul e nabab,/ relații ancestrale/ iau munca celui slab.// S-a încercat rocada,/ ajuns-a josul sus,/ dar porcul din om/ niciunde nu s-a dus”. Ca-ntr-un joc al alter-egourilor, autorul, deși nu ajunsese nici măcar octogenar, pare a se identifica cu cei pe care-i invocă în sintagme precum: bătrânul hidalg, bătrânul indian, mușchii acelui bătrîn, bardul bătrân, domnul bătrân, adică de fiecare dată înțeleptul, cel trecut prin Viață, martorul a toate, înțelegătorul și uneori concesivul, asprul, hâtrul, dezolatul, îngăduitorul, revoltatul, chiar cinicul, ca-n recurența coșmarescă, aceea cu porcul ce nu se mai clintește din om, sinceritatea poetului din Runcu Salvei având darul de a te dezarma de orice ripostă. „Îmbrățișarea țărânii” este aceeași pentru toți muritorii, de la începutul lumii și până-n vecii vecilor, „relațiile ancestrale”, așișderea, „rocada” reușește de fiecare dată, iar rostul poeziei pentru Vasile Dâncu este și acela de cugetare perpetuă despre Viață și Moarte, adică despre tot ce se petrece pe acest pământ, căci „Rămân nesupuse,/ neprinse-n delir,/ biserica de lemn/ și vechiul cimitir”.  Poemul care m-a făcut să tresar din această secțiune a poemelor-aforism este „Cântec din topor”, care exemplifică deplin rostul cugetării lirice: „În viață fiind,/ nu lăsa pe nimeni/ să-ți facă statuie./ Chiar dacă gloata/ te-ar ridica în vârf/ și-un scrib/ te-ar compara cu Alexandru./ Încet, încet,/ măririle se duc/ pe apa sâmbetei/ ce nu are duminică...” Finalul poemului este magistral, căci preamărirea neodihnește, sâmbăta fără duminică este ca și cum te-ai sufoca în laude și te-ai încovoia sub povara răspunderii lor, fără posibilitatea hodinei, a tragerii sufletului, în poemul lui Vasile Dâncu sufocarea izvorăște din apăsarea/durerea ca de rană deschisă.

            Un alt registru liric este cel învăluit în melancolia trecerii, și cuprinde unele portrete ale celor pe care i-a cunoscut și a căror Viață și Moarte au marcat comunitatea lutnică a satului bistrițean, și nu numai. Iată un poem dedicat Nastasiei, căreia „Toți îi ziceau/ muta Nastasie”: „Stâlcea cuvintele/ de părea că are/ totdeauna pietricele-n gură./.../ Lucra la oricine/ pentru mâncare/ și haine aruncate./ Nu cunoștea banii,/ când i se dădeau,/ îi privea mirată/ ca pe niște ciudate insecte./.../” Un poem emoționant este și cel intitulat „Frații mei” care, pe lângă frumusețea lui, conține un mare și trist/amarnic adevăr. Mă aflu în aceeași situație, și mărturisesc același lucru și despre frații mei, cu precizarea că ai mei n-au citit niciun vers din câte am scris eu. Dar iată poemul: Nici unul dintre frații mei/ nu cred să fi citit/ vreo carte pân' la capăt./ S-au trudit mult/ pe-acest pământ,/ cu palme tăbăcite/ câștigându-și pâinea./ Au privit lumea/ prin propriii lor ochi,/ n-aveau bani/ să-și cumpere ochelari./ Mă lăsau în urmă,/ vedeau în depărtări./.../ Morala nu este deloc la vedere, putem însă descifra despre ce fel de desin are parte cel ce nu poate vedea în depărtare. Nu toți cei pe care-i evocă au nume sau înrâurire de neam. Există unii anonimi, anonimii frumoși ai Runcului, bunăoară, răniți de câte un „brand nemțesc”. Poemul se numește „Unul din Runc” (care poate fi oricaare din Runc): „Cânta la fluier/ și se îmbăta la crâșmă./ A fost mitralier la Stalingrad,/ după aceea a ajuns în Tatra,/ unde l-a rănit/ un brand nemțesc./ S-a întors acasă sceptic,/ doar c-un deget lipsă./ A săpat doi ani/ la marele Canal,/ nu-și plătise cotele la stat./ Despre-ale lui bravuri/ pe câmpul de luptă/ nu-i plăcea să fie întrebat,/ pentru că, deși fost combatant,/ nu știuse/ ce sfori trăgeau hoherii/ care-au condus războiul./ S-a stins octogenar,/ fumând Mărășești”.

            În ultimul registru al tripticului liric al lui Vasile Dâncu, poetul nu putea să lase deoparte graba lumii, înverșunarea tăvălugului Vieții într-o continuă desprindere de firesc, de tradițional, de identitate. Într-o lume „pe repede-nainte”, expresie predilectă a unora dintre politicienii clipei, lume în care digitalizarea este cuvântul-parolă pentru a accesa supraviețuirea, într-o lume în care omul este înlocuit cu mecanismul, iar „hoherii” își fac de cap, vine poetul coborâtor din satul tradițional românesc, ca un înger al „cotrobăirii” și ne avertizează că „o mierlă” (din acelea care cântă și prin poezia mea), pe care numai el o poate auzi și doar el îi poate înțelege graiul, „/.../ spune tuturor/ că modernitatea/ n-a învins definitiv...” Adică mai sunt încă șanse de a ne salva de povara modernității excesive și de linearitatea ei neutră. Cei ce se vor dovedi a fi vinovații înstrăinării noastre, vor primi drept pedeapsă „să curețe/ vespasianele din paradis...”. Închei acest salon al cuvintelor neînserate cu un poem-autoportret, doldora de autoironie, de aluzii politice și istorice suple, intitulat „Cântec”: „N-am luptat în circurile romane/ să fiu ucis/ pentru deliciul lui Cezar,/ n-am fost ars pe rug/ pentru confortul/ înalților prelați,/ n-am fost gazat la Auschwitz/ în funebra fabrică a morții,/ n-am primit din partea KGB-ului/ cele nouă grame de plumb/ chipurile-n numele/ celor ce muncesc,/ am rămas un netrebnic de rând,/ inutil/ în tot ce-am întreprins”.

            Tripticul este iluminat, ca-n cerdacul lui Alecsandri, cu fuioare de pasteluri ale nostalgiei, dealul fiind punctul culminant al contemplării.

            Un volum frumos construit și neliniștitor, o poezie pigmentată cu ironii și autoironii luminoase, cu mărturisiri șocante („Când am fost copil,/ eram patriot”), uneori cantabilă și lin curgătoare, alteori revoltată („O, librăria/ ce-și avea pe firmă/ numele blândului/ poet din Hordou/ azi vinde ferestre/ de circ fluorescent...”) și mlădios-amăgitoare, deschisă ca o fereastră a raiului, prin care vezi totul; aforistică, așa cum am mai spus („Reîntoarcerea e numai/ în mintea lui Nietzsche”), polemică și meditativă și țâfnoasă („îți neg teoria,/ distinse Charles Darwin!”), dar și căutător-interogativă („de unde vine vântul/ ce spulberă puterea”), voluptuoasă, serenisimă și contemplativ-pastelată, o poezie ce are  „gustul amar/ al frunzei de mesteacăn.” Și totuși, „armonia Divinei/ e greu de imitat”, „Degeaba vrem/ cu niște rândulețe/ o altă rânduire/.../”, căci „Noi, proscrișii,/ vom sta sub rădăcini,/ esențe în lumea/ eternelor esențe.” Este miercuri când scriu, a fost marți când am citit, o bucurie zglobie îmi saltă în trupul stors de anii pandemiilor, și oare de ce-mi pare că este o zi de duminică?