Andrei Marga: Profilarea Germaniei

   Într-o lume plină de dificultăți, Germania a urcat necontenit, din fiecare punct de vedere - al democrației, al creativității tehnologice și culturale, al forței economice, al nivelului de viață, al atractivității, al contribuțiilor la conștiința de sine a umanității. Din „piticul” politic și gigantul economic al perioadei postbelice, Germania, reunificată și suverană, devine actor politic cu anvergură nouă – de fapt supraputere emergentă.

     Pe fondul schimbării lumii începută în jurul lui 2010 și al crizelor economică, a democrației, a orientării, împletite azi mai mult ca oricând, are loc profilarea Germaniei. Nevoia acesteia era sesizată deja de cancelarul Angela Merkel („Suddeutsche Zeitung”, 29 mai 2017), care observase că s-a intrat într-o lume în care fiecare trebuie să se bizuie mai întâi pe sine. „Politica deschisă” este singura ce dă roade.

      Desigur, Germania a câștigat enorm după război părăsind ispita interbelică a „căii speciale (Sonderweg)”, prin „integrare (Einbindung)” în Occident, și practicând „politica respunderii (Verantwortungspolitik)”, axată pe democrație și cooperare. Aceasta i-a permis să-și construiască pașnic o rețea de alimentare cu materii prime și energie și de exporturi, convenabile unei economii avansate de enormă capacitate.

        Azi organizarea lumii care a culminat cu acordurile Est-Vest din 1972, 1975, 1985, 1986, 1988, 1991 se schimbă, deocamdată în direcția scindării lumii. O țară cu potențialul neobișnuit al Germaniei este afectată cel mai mult. Exponenții ei cunosc adâncimea implicațiilor.

       Reprezentativ pentru conștiința germană, cel mai profilat filosof al epocii, Jürgen Habermas, a exprimat regretul față de încheierea politicii cooperării, condusă de valori („Suddeutsche Zeitung”, April 28, 2022). Dar istoria nu se oprește. Nici „Sonderweg”-ul de altădată, dar nici alinierile „Einbindung”-ului nu satisfac nevoile actuale ale Germaniei.

      Nu-i de mirare că pe scenă apar voci noi, ce exprimă lucid și responsabil situația. Cei mai buni geostrategi sunt printre ei.

     Bunăoară, examinând evoluția din Europa, directorul institutului de istorie contemporană din Berlin-München, Andreas Wirsching, consilier al guvernului federal, a tras concluzia că, „în orice caz, integrarea europeană în forma ei tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, s-a încheiat. Timpul său a trecut într-o epocă în care prioritățile se stabilesc din nou. De exemplu, politica europeană franceză, dacă vrea să fie adecvată timpului, nu mai poate fi înainte de orice politica Germaniei; mai curând Franța trebuie să-și găsescă rolul în Europa nouă, mai mare. La fel stau lucrurile pentru Germania reunificată, care nu se mai află la marginea răsăriteană a Europei integrate, ci în mijlocul acesteia. În același timp, marii narativi ai integrării europene – despre Phoenix-ul european din cenușă – s-au învechit” (Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, Ch.H.Beck, München, 2015, p.228-229). Europa rămâne încărcată cu „potențiale contradictorii” și „paradoxuri”, la care oamenii sunt chemați să găsească noi rezolvări.

         Geostrategul Bundeswehr-ului, Carlo Masala, arată că „trăim într-un timp în care asupra ordinii viitoare a lumii se controversează și în care o nouă ordonare a sistemului internațional nu se întrevede. ... State precum SUA, China și Rusia se îngrijesc ca haosul și dezordinea din sistemul internațional să ne rămână pe timpul previzibil” (Welt-Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, Ch.H.Beck, München, 2016, p.95). Așa stând lucrurile, „cooperarea ad-hoc” devine modelul conlucrării statelor. „De aceea este legitim să acceptăm că politica internațională în secolul al 21-lea, în multe domenii (și în politica securității), va fi imprimată de coaliții ad-hoc” (p.99). Lumea este în „schimbare” și „constrânge toți actorii (state, dar și actori privați) să păstreze o privire la 360 de grade, să fie pregătiți pentru orice și să acționeze permament în așteptarea că totul se poate schimba de pe azi pe mâine” (p.160).

     Prestigiosul ziarist Theo Sommer a argumentat amănunțit „schimbarea lumii” odată cu urcarea Chinei la rangul de supraputere. În opinia sa, „razanta nouă ascensiune spre bogăție și putere a Chinei a schimbat deja fundamental ordinea lumii formată după al doilea război mondial” (China first. Die Welt auf dem Weg ins chinesischen Jahrhundert, C.H.Beck, München, 2019, p.444). Se și confirmă concluzia celui mai bun expert german în China, Eberhardt Sandschneider, că „politica confruntării nu va împiedica ascensiunea Chinei” (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, Carl Hanser, München, 2007). Theo Sommer observă că rivalul de odinioară, Uniunea Sovietică, putea fi supus la presiuni economice, căci Vestul nu depindea de el. Dependența de China este incomparabilă. Cu Uniunea Sovietică comerțul SUA a atins un miliard de dolari pe an. Azi SUA realizează cu China un miliard de dolari schimburi într-o singură zi. China importă anual din SUA preț de 180 miliarde dolari, SUA importă din China bunuri de 500 de miliarde. Implicarea Chinei în economia și situația mondială este astfel că nu există alternativă în cooperare.

      Directorul institutului „Max Planck” din Köln, Wolfgang Streek, a evaluat, cu toate datele economiei pe masă, viitorul Uniunii Europene actuale. Concluzia sa este că, „împotriva propagandei globaliste, cererea de statalitate suverană a rămas neîntreruptă și crește mai departe ca urmare a experienței globalizării. ... statele mici își servesc cetățenii lor nu mai rău, ci în multe privințe mai bine decât cele mari” (Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Ökonomie im ausgehenden Neoliberalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2020, p.508). Nici opțiunea „superstatului european”, de acum mai bine de un deceniu, și nici opțiunea actuală a „imperiului”, nu dau rezultate și nici nu au șanse. Mai rămân șanse doar „ordinii de stat confederale”, ce lasă loc „statelor naționale”, care „trebuie să fie suverane, căci altfel nu pot fi democratice” (p.509). Numai astfel proiectul european rămâne viabil.

              Cu săptămâni în urmă a apărut cartea ce face un pas mai departe în curentul profilării Germaniei, pe fondul noii structuri a lumii. Este vorba de cartea secretarului general al „Comisiei Trilaterale (Europa, America, Asia)” și, în același timp, consultant legislativ al Congresului american, Josef Braml (Die Transatlantische Illusion. Die neue Weltordnung und wie wir uns darin behaupten können, C.H.Beck, München, 2022) – o conștientizare acută, adusă la zi, a stării lumii.

        Baza analitică este și la Josef Braml „realismul politic” al școlilor de la Harvard și Chicago. Doar că în vreme ce vestitele abordări americane, cu Graham Allison, John Mearsheimer, Stephen Walt, propun privirea lumii plecând de la relațiile supraputerilor, teoreticienii germani propun trecerea la optica ce pleacă de la „interese” naționale. Desigur că și „interesele” pot alimenta și au alimentat o politică a „valorilor”. Acum, însă, trebuie analizate realist interesele statelor, inclusiv „interesele statelor <cu care ne-am împrietenit>” (p.14).

      Curentul realismului politic german este pentru respectarea opțiunilor Legii fundamentale (Grundgesetz) a Germaniei actuale în materie externă – pace, integrare europeană, prevalența dreptului (Preambul și art.25). Dar își asumă că „interesele Germaniei nu sunt totdeauna identice și compatibile cu cele ale altor state, nici chiar cu cele ale puterii socotită protectoare a SUA” (p.11). 

           Desigur, Germania postbelică a trebuit să țină cont ani la rând de alunecarea din anii treizeci în național-socialism și de statutul de țară învinsă în cel de al doilea război mondial. Doar că, odată cu criza internațională ce însoțește azi „schimbarea lumii”, trebuie soluții noi. Iar din momentul alocării de către cancelarul Olaf Scholz a două sute de miliarde de euro pentru armată se încheie acest statut și, astfel, sub încă un aspect, al doilea război mondial.

       Cunoscutul expert Josef Braml spune lucrurilor pe nume, cu exemplară claritate. „Dacă vrem să ne păstrăm bunăstarea și securitatea noastră în secolul al 21-lea nu ne putem permite să clădim politica noastră pe iluzii” (p.7). În general, interesele unei țări nu trebuie tăinuite. „În mod natural și Germania are interesele ei cu totul clasice în piețe de desfacere, în materii prime și purtători de energie, în căi comerciale și, de asemenea, în securitate” (p.8). Amintirea trecutului nefast nu trebuie să mai inhibe promovarea acestor interese.

       Desigur, nimeni cunoscător și lucid nu trebuie să se joace cu semnificația experienței americane și ponderea SUA în treburile lumii. Istoria trebuie înțeleasă în mod matur. De altfel, „legătura nord-atlantică cu SUA și integrarea Europei au fost hotărâtoare și pentru recuperarea suveranității Germaniei și reunificare” (p.11). Care au fost benefice și pentru Europa! Mai mult, „Statele Unite au fost și sunt pentru Germania un partener important. Dar credința că Washington-ul în viitor ne va garanta securitatea în același fel ca înainte și ne va reprezenta, de asemenea, interesele, este o iluzie. Este iluzia transatlantică” (p.8). Suntem astăzi într-o „constelație a intereselor (Interessenlage)” complet diferită, încât a lua în seamă faptele și a căuta să-ți rezolvi singur problemele a devenit imperativ.

      Cu schimbările ce au loc se intră efectiv într-o lume nouă. Este fapt că „lumea se îndreaptă spre o ordine multipolară , în care SUA sunt un pol important, dar nu mai este singurul pol dominant. ...În timp ce SUA vor să oprească mai ales China, Europa are o problemă mai puțin cu ascensiunea Chinei în sine, de care  înainte de orice a profitat economic, ci mai mult cu indisponibilitatea Chinei de a rămâne la regulile de joc ale ordinii internaționale liberale. Trebuie ca Germania și Europa, în pofida nesiguranței emoționale din criza Ucrainei, să nu se mai lase în seama iluziei transatlantice că puterea protectoare SUA se îngrijește de securitatea și bunăstarea lumii vechi (p.15). Altfel, această lume va  fi în pericolul de a înregistra „daune colaterale”.

      America însăși este în schimbare. „Masivele probleme sociale, economice și politice în interior acționează asupra înțelegerii de sine în acțiunea de politică externă și în radiusul acțiunii puterii mondiale” (p.32).  Se pot realiza în lume mobilizări în spatele Casei Albe, dar însăși democrația americană are azi a-și rezolva probleme proprii (p.131), iar SUA se vor concentra pe rezolvarea chestiunilor interne. Respectarea suveranității în Europa nu mai poate fi garantată (p.78), încât ea trebuie asigurată într-un fel nou. În plus, poziția americană s-a schimbat, încât, “Europa nu mai are pentru americani importanța din trecut” (p.12).

             China este de luat în seamă cu luciditate. „Chiar dacă puține state iau ca pildă sistemul guvernamental chinez, tot mai multe prețuiesc comerțul cu puterea economică mondială în ascensiune. Două treimi din cele aproximativ 190 de țări ale lumii fac schimburi azi mai mult cu China decât cu SUA, dintre care cam 90 de țări fac comerț cu China mai mult decât dublu decât cu SUA, spun datele Institutului australian Lowy”(p.37). China și-a propus să atingă întâietatea tehnologică în 2049, dar deja acum ea are avansul comparabil cu cel resimțit în 1957, la lansarea Sputnik-ului, cu Iuri Gagarin (p.101). Oricum,  „decuplarea” în relația SUA-China pune capăt fenomenului globalizării și începe demontarea lui (p.103). Europenii, Germania îndeosebi, nu pot urma politica SUA față de China (p.73), căci le aduce pierderi.

             Rusia este acum pusă în situația de a-și apăra „cordonul sanitar” pe care îl revendică de secole și care i-a fost recunoscut de puterile postbelice. „Politica externă a Rusiei în spațiul post-sovietic este motivată de interesele de securitate vitale și de ambițiile de putere” (p.52). De aceea, ea și mizează în ultimă instanță pe forța militară. Europa trebuie să ia în seamă această forță (p.49), dar, în același timp, ea depinde de gazul metan, care este mai ieftin (p.49), și de alte resurse ale Rusiei. Politica europeană trebuie să fie una deschisă.

        Desigur, se poate invoca Carta de la Paris (1990) și spune că orice țară este suverană să-și aleagă politica și alianțele. „Numai că nu înțelege conflictul actual cine se face că nu vede implicațiile geostrategice și se limitează la aspecte pur juridice” (p.55-56). La o analiză făcută onest, incursiunea Rusiei în Ucraina nu se compară, cum spune azi o propagandă superficială, cu invazia lui Hitler din 1941: această invazie era expansiune, acum, în cazul Rusiei, este vorba de fapt, ca și atunci, de apărare (p.60). Peste toate, însă, este de spus simplu: „într-un război cu Rusia, Europa va fi câmpul de luptă” (p.61).  Oricărui european ar trebui să-i fie limpede cine plătește și cum!

     S-a ajuns într-o situație de criză, încât nu se mai poate ignora situația armelor. Sintetic, în acest moment exportul de arme are acești actori la scara lumii: SUA 37%, Rusia 20%, Franța 8%, Germania 6%, China 5%. Arme nucleare se posedă astfel: Rusia 6375 focoase, SUA 5800, China 320, Marea Britanie 215. Nu se mai poate ignora nici ceea ce se declară mai nou din cercurile militare ale Rusiei – că în mod direct nu competiția armelor, ci prăbușirea prețului petrolului a antrenat-o în criză în anii optzeci (p.50). Așa cum începe ă se știe acum, în domeniul armelor Rusia a lucrat, de altfel, continuu. De aceea, ”Beijing-ul este interesat nu numai în materii prime, ci și în arme, în relația cu Rusia” (p.64), aceasta fiind amplă.

      De asemenea, intră în discuție situația financiară. Tensiunile americano-chineze Josef Braml le pune și pe seama depozitelor de devize chineze din SUA, mai exact asupra faptului că, la un moment dat, China nu a mai acceptat să finanțeze deficiul bugetar american. „China nu mai este dispusă să finanțeze în măsura în care a făcut-o, cu rezervele ei de devize, bugetul SUA, care este folosit în mare parte pentru a se înarma militar și pe linia securității, împotriva Chinei” (p.41). Și la ora actuală, la dolari depozitați în SUA, China este doar după Japonia (cam 1200 de miliarde)– ea având în băncile americane cam 1100 miliarde de dolari.

    În acest moment trebuie găsită soluția la Ucraina. Josef Braml apără ideea că „în mod concret primele măsuri de creare a încrederii ar putea consta în aceea că se retrage oficial perspectiva intrării în NATO a Ucrainei și Georgiei – în orice caz, ca rezultat al unui proces la capătul căruia se află o nouă arhitectură a securității” (p.62). Germania și Franța nu au sprijinit niciodată acea perspectivă – și liderii lor au declarat-o repetat. Casa Albă nu i-a contrazis până acum.

         Pentru Europa, problema se deplasează în viitor, spre întrebarea cum și-ar putea asigura o descurajare cu forțe proprii (p.66). „Deoarece China va cunoaște ascensiunea ca rival militar al SUA, iar SUA se vor orienta mai mult spre Asia, Europa ar trebui să se poată apăra pe sine. Europenii vor trebui să găsească calea de a administra riscurile și șansele în relația cu Rusia. Se poate concepe – iar istoricește s-a adeverit – că această cale este o combinație a două feluri de a proceda: schimbare prin apropiere diplomatică și descurajare militară credibilă” (p.148-149).

       Problema este rezolvabilă, căci Franța este de acord să integreze forța ei nucleară în Europa (p.92), iar Germania are aceleași interese geostrategice cu Franța (p.93). Tratatul de la Aachen (2019) a pus deja cele două țări pe direcție.

        Independența militară, politică, economică (p.154) a Europei devine astfel țintă realistă. Soluțiile tehnico-politice ale Europei pe care Josef Braml le propune în cartea sa sunt multe și au început deja să se aplice.

     Și Josef Braml cere însă o Europă unită ce renunță la principiul consensului țărilor în decizii. Numai că astfel ajunge la inconsecvență. Nu poți cere suveranitate Europei în raport cu supreputerile și să nu recunoști aceeași suveranitate țărilor din Uniunea Europeană, indiferent de mărime. Deja, Europa Centrală, cel puțin Polonia, Cehia, Ungaria, se opun, cu argumente solide.  Și aceste țări, ca orice țară europeană, au nevoie de suveranitate în a-și concepe situația în raport cu puterile lumii. Nu dă rezultate azi decât principiul consensului într-o „Europă confederată”.

     Dincoace de această obiecție, aș sublinia că, documentată la vârf, scrisă cu cunoaștere sigură și viziune, cartea lui Josef Braml a evadat din clișeele ce împiedică astăzi gândirea efectivă  și a tratat responsabil reconfigurarea lumii. A lua realitatea în seamă este soluția profundă - nu vanitate. Cartea sprijină ținta durabilă  la care Europa unită, SUA, Rusia și China, și multe alte țări pot conveni – nu doar eliberarea de spectrul nuclear, ci și o arhitectură a păcii în condițiile suveranității și securității pentru fiecare. (Din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, noua ediție)

Andrei Marga