Andrei Marga despre politica europeană a Germaniei

Mulți se întreabă în ce direcție se îndreaptă politica europeană a Germaniei – țara cu economia, democrația, potențialul de dezvoltare cele mai consolidate de pe continent. În funcție de Germania, cele mai multe țări europene își stabilesc acțiunile.

Am arătat în altă parte că schimbarea în politica SUA, constând, în esență, în corectura globalizării, restructurarea fluxurilor comerciale, noua finanțare a alianțelor cere și din partea Germaniei răspunsuri noi (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Ce este de așteptat?

În Germania, continuarea orientării proatlantice nu este în discuție. Ea este „apărată emfatic, cum observa Habermas, dar o parte se lasă călăuzită mai curând de un concept politic al puterii şi se gândește, în primul rând, la alianța militară şi la politica externă, în timp ce altă parte accentuează legătura cu cultura iluminismului din Vest”.

Nu este în discuție nici asumarea răspunderii pentru tragediile războiului, fiind clar că „Auschwitz  a schimbat condițiile pentru continuarea corelațiilor vieții istorice – şi aceasta nu numai pentru Germania”. În fapt, este vorba aici de legarea statului național cu universalismul libertăților și drepturilor individului.

Nu este în discuție reconcilierea germano-franceză. Germania și Franța sunt mai departe conștiente că separat  nu mai sunt suficient de puternice încât să hotărască evoluția lumii, dar, dacă se unesc, pot să imprime situațiilor evoluții avantajoase.

Germania rămâne univoc pentru “îmbrățișare” europeană și avocatul ei cel mai convingător. Ea și-a asumat exemplar adevărul că o republică este stabilă în măsura în care democrația este ancorată în convingerile cetățenilor.

În noi condiții istorice, după 2010 mai ales, s-a intrat într-o lume  de fapt nouă în raport cu cea apărută în 1990. Unii adaugă faptul că, după 2016, această lume nouă s-a conturat și mai puternic. În orice caz, ca rezultat, așa cum am arătat la timp (A. Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Ed. Academiei Române, București, 2013), în Europa,  abordarea geopolitică revine în actualitate, iar reprofilarea politicilor naționale înaintează. Analize  germane de prim plan sunt o confirmare.

Bunăoară, contemporaneistul Andreas Wirsching (Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015) atrage atenția că ar trebui ieșit din interpretarea simplistă după care organizarea actuală a Europei ar fi ultima. Pe de o parte, “integrarea în forma tradițională, ca proiect specific vesteuropean al epocii postbelice, și-a încheiat istoria. …În același timp, marile narațiuni despre integrarea Europei – începând cu Phoenixul european renăscut din cenuță – s-au învechit. Noile state membre din Răsăritul Europei Centrale aduc cu ele o cu totul altă experiență a războiului și epocii postbelice, adesea controversată” (p.228-229). Geostrategul Carlo Masala (Weltunordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, C.H.Beck, München, 2016) constată că nici gândirea ghidată de dorințe, nici moralizarea politicii, nici agitarea de pericole imaginare, nici obstinația dogmatică nu dau rezultate într-o lume schimbată. Este nevoie de realism, ceea ce, „în cazul unui stat ca Republica Federală Germania, înseamnă ca acțiunea sa să se orienteze strict în funcție de propriile interese” (p.256). Din această reorientare nu rezultă abandonarea răspunderilor și cooperărilor, dar înseamnă evaluări lucide cu privire la ceea ce stă în puterea țării.

Recent, Joschka Fischer (Der Abstieg des Westens. Europa in der neuen Weltordung des 21.Jahrhunderts, Kiepenheuer& Witsch, Köln, 2019) a trecut direct la diagnoza noii lumi. Odată cu decizia Brexitului, cu preluarea Casei Albe de către Donald Trump, cu ascensiunea globală a Chinei și cu revenirea Rusiei în statutul de supraputere militară, se trece la o nouă ordine mondială, care pune Europa în dificultate. Lumea, inclusiv lumea pe care a mizat fostul ministru de externe al Germaniei în acțiunile sale, mărturisește acesta, s-a pus în mișcare într-o direcție cu alternative ce pun pe gânduri. Perspectiva unui „declin (Untergang)”, a unei „coborâri (Abstieg)” a Europei nu mai este inprobabilă.

Una dintre noile dificultăți este aceea că cele două puteri care au asigurat până deunăzi securitatea Europei – SUA și Marea Britanie – au adoptat noi opțiuni. Sub președintele Donald Trump se petrece o vastă reconsiderare de către americani a sacrificiilor pe care ei le-au făcut în serviciul hegemoniei în lume, care va lăsa urme în viitor. „Timpul în care solidaritatea transatlantică trecea ca de la sine înțeleasă nu se mai întoarce, nici chiar după Trump” (p.33). Iar în secolul al XXI-lea, va fi vorba mai puțin de ceea ce face Rusia, cât de afirmarea Chinei, care va veni dincoace de vecinătatea ei central-asiatică, spre Europa, cu un program de dezvoltare de anvergură istorică cu puține precedente.

Europa pierde deocamdată, fie și în termeni relativi, în pofida creșterii din unele sectoare. Europa pierde nu doar demografic, ca influență politică și sub aspect economic. Ea pierde în domeniul științific și tehnologic. „Europa este puternică în tehnologii ale secolului XX, dar slabă în cele ale secolului XXI” (p.116). Într-un secol în care software au întâietatea față de hardware, Europa nu mai are cum concura cu Silicon Valley sau Shenzhen. Ea nu mai dispune acum de creativitatea care să o facă competitivă cu acestea, iar perspectiva revenirii la formula statului național, în detrimentul Uniunii Europene, îi reduce și mai mult șansele.

Spre a face față noii ordini globale, pentru Europa nu mai este suficientă integrarea economică, nici chiar cea politică. S-a intrat „într-o competiție, în care este vorba nu doar de succesul economic, oricât de important ar fi acesta, ci înainte de toate de securitatea europeană și de identitatea europeană, adică de stilul nostru de viață european și, cu aceasta, de autodeterminarea noastră sub domnia dreptului, care formează nucleul acestui stil de viață și pentru care europenii sunt invidiați în lume” (p.121-122). Se va putea face față în noua ordine mondială numai cu o viziune ce include integrarea politică, dar trece dincolo de aceasta.

Imediat și pe termen scurt, argumentează Joschka Fischer, Uniunea Europeană are nevoie de conducerea din partea unui grup de state, care-și asumă răspunderea evoluției. Ea trebuie ca, nemijlocit, să accepte diversificarea vitezelor, „în fapt două viteze, pe baza democrației interguvernamentale (p.123). Uniunea Europeană are șanse numai printr-o „înnoire în minți, care începe cu o nouă gândire” (p.128).

De la  decizia Brexitului încoace,  discursul european a fost ocupat de tema suveranității naționale, iar sub pretextul autodeterminării naționale, crede Joschka Fischer, ar renaște vechiul naționalism, coroziv pentru Europa. Dar după ce ordinea westfalică a fost înlocuită  în Europa cu Uniunea Europeană, țările europene sunt în fața unei noi ordini. „Centrul acestei noi ordini mondiale va fi în Asia și Pacific, nu va mai fi în Europa sau în spațiul transatlantic. De aceea, alternativa efectivă pentru europeni nu este Uniunea Europeană sau statul național, ci alta; adică despărțirea definitivă a europenilor de scena mondială și determinarea durabilă din  afară, într-un viitor mai mult decât nesigur, sau curajul unei noi ordini pentru bătrânul continent. Această alternativă va deveni în anii ce vin cu totul practică, perceptibilă inclusiv de către cetățeanul <normal>, nu doar de către elitele politice și economice” (p.21). Uniunea Europeană este acum în fața alegerii între a fi doar la remorca istoriei ce se decide în altă parte sau a se reorganiza.

În Germania, Joschka Fischer constată două fapte importante. Ele au consecințe îl configurarea politicii externe.

Pe de o parte, „niciodată înainte Germania nu a fost atât de liberă, atât de pacifică și plină de bunăstare precum în timpurile Republicii Federale. Și nimic nu a ruinat țara noastră atât de mult și nu i-a lipit de renume crime atât de urâte precum naționalismul” (p.220). De aceea, pentru Germania deviza politicii externe  nu poate fi alta decât „niciodată din nou singuri! (nie wieder allein!)”. Pentru aceasta, ea trebuie să întărească parteneriatul cu Franța, fie și lăsându-i acesteia conducerea strategică.

Pe de altă parte, „cine urmărește politica internă germană poate fi surprins cât de puțin a pătruns în conștiința colectivă a Germaniei și a elitei sale politice faptul dependenței țării, a economiei și politicii ei de reușita UE, a Euro-ului și a relației germano-franceze ” (p.127-128). Or, proiectul Franței actuale de relansare a Uniunii Europene ar trebui sprijinit, iar Germania se cuvine să fie „activată” în această direcție.

Europenii, ne spune fostul ministru, au trăit după al doilea război mondial în ordinea controlată de SUA și, respectiv Uniunea Sovietică, iar după 1990, în ordinea controlată de americani, care a inclus și Răsăritul european. Președintele Donald Trump a anunțat încetarea acestei ordini mondiale și i-a lăsat astfel în urmă „pe europeni, principalii beneficiari ai vechii ordini, slăbiți, mai mult sau mai puțin fără protecție”.

  Joschka Fischer crede că nu ar mai fi timpul concentrării de până acum a discursului european pe aspecte instituționale, ci ar trebui dată întâietate unei clarificări politice asupra substanței. „Europenii, scrie el, au nevoie acum de un plan care va trebui să rupă cu discursul tradițional, predominant instituțional orientat și să se îndrepte, înainte de toate, spre necesitățile și realitățile politicii de securitate, ale științei și tehnologiei și ale economiei din deceniul următor. Scopurile acestor trei domenii strategice centrale până în 2030 trebuie ca europenii să le definească împreună, să le facă obligatorii prin acorduri și să le finanțeze împreună” (p.235-236). Conceperea din nou  a substanței ar trebui să aibă prioritate absolută. Europa are nevoie acum de o „Grand Strategy”, mai mult decât de o conducere ce se pierde în amănunte ale funcționării .

Se înțelege, Joschka Fischer nu mai participă la deciderea politicii europene a Germaniei. Analiza sa este însă de luat în seamă de către cei interesați să vadă cum abordează Europa principala putere de pe continent, mai ales că este în convergență cu cea a altor experți germani.