Dana Zoița Țărmurean-Bonca, la trei ani de la trecerea în veșnicie

Moto-Nu credeam să-nvăț a muri vreodată-.

                                                                       M.  Eminescu

      In memoriam nu se scrie oricum. Se trăiește cu o încărcătură de duioșie, melancolie și tristețe cât un tren de marfă călătorind prin celebra gară Beclean pe Someș.

      Deasupra ultimei bănci, din rândul din mijloc, a douăsprezecea umană, vegheză un înger. Visăm că trăim în anul de grație 1973 și tocmai sărbătorim absolvirea liceului. E primăvară și totul în jur e înveșmântat în frumusețe. Arc peste timp. E senin de octombrie.Toamnă deja târzie. Iar noi ne pregătim, încărcați de romantisme și reumatisme, de marea întâlnire. Cincizeci de ani! Când au trecut? Oare câți vor răspunde la strigarea catalogului? Oare câți am mai rămas? Privirea, adevărată oază de întrebări, garnisită cu tristeți de iarnă  neiertătoare, urmărește șirul băncilor și alfabetul catalogului. Chipuri dragi, frumoase, în clasă, ori în stele, încrustate cu senectute seniorială, se perindă pe-un generic de telecinematecă. Fără să vrem începem cu șefa clasei.                                   

      Și Dana nu mai este…

      Sufletul aripilor angelice din ultima bancă vegheză senin asupra noastră. Așa cum s-a obișnuit în cei patru ani de-liceul cimitir al tinereții mele-.Când ne-am adunat, într-un brumărel de șaizeci și nouă, păream un ciopor de oi rătăcite. Era răsăritul. Iar noi porneam spre astre.-Per aspera-.Spre învățătură. La școli înalte. Câțiva orășeni și –niște țărani-stingheri. Naivi. Copilăroși. În câțiva ani am devenit o echipă. O generație. Încărcată de poezie, de matematici, de artă, de geografie,  de istorie, latină, fizică, chimie.

         Și Dana nu mai este…

      Ne bântuia o cohortă de visuri. În noi clocotea cutezanța. Sălășluiau hotărâri. Creșteau dorințe. Dragoste. Să fim. Oameni. Să muncim. Să luptăm. Să învățăm. Să ne asemuim cu bravii noștri dascăli. Și-am plecat la drum. Fiecare pe calea lui. Cu destinul lui.

      După zece ani, la prima revedere, eram cei mai frumoși tineri din nord. Înconjurați de profesorii noștri, mândri de elevii lor. Am răspuns, înflăcărați, la apel. Devenisem maturi. Oameni importanți în societate. Juriști, funcționari, profesori, doctori, tehnicieni, ingineri, preoți, ofițeri, ziariști. Și, mai presus de tot și de toate, Oameni. Am depănat amintiri și realizări. Ne-am bucurat. Ne-am sărbătorit. Lumină din lumină.

      Arc peste timp. Ne-am reîntors în liceu. Ca-ntr-o vacanță visată mereu. Stăteam -în rândul patru, banca de la geam-cu preotul Ioan poreclit Șeriful. În spate Dana, șefa clasei cu Flavia cea cuminte, frumoasă și romantică, colegă de jurnal. Și Dana menținea ordinea și disciplina, altoindu-ne, din gând în gând, cu un liniar zdravăn, din lemn de fag. Lung de jumătate de metru. Cum cei doi, Șeri și Sosi, nu prea eram ușă de biserică, auzeam în șoaptă-Șeri, nu mai bate în bancă model-Credence clewater ri weiwel-sau-Sosi, ia aminte la Surâsul Hiroshimei, nu mai visa-cum se izbesc de geamuri razele de lună-.Și liniarul Danei corecta, impasibil, tunsoarea noastră model zero cu cărare. Așa era vremea, așa curgeau vremurile. Cât mi-aș mai dori vreo două liniare mângâindu-mi pletele argintii. Atunci și acum după moda: The Beatles.

      Dar Dana nu mai este…

      Sunt cincizeci de ani și bruma ne așterne albul toamnei târzii și-al iernii viitoare peste aripile îngerilor. Peste trupurile și sufletele celor din Promoția ‘73, ale fastuosului Liceu de Cultură Generală din Beclean pe Someș. Nod important de cale ferată, dar și al multor destine frumoase.

      În drumurile vieții de la liceu, la mănăstire, apoi pe calea albă să lepădăm o lacrimă de mireasă spre frumoasa amintire a șefei noastre-Dana Zoița Țărmurean Bonca.

                                                         Pentru conformitate,

                                                                   Traian Parva Săsărman