Olimpiu Nușfelean: Cu inima curată

Publicînd eu în urmă cu ceva timp un articol despre nesimțire, un cititor și colaborator de nădejde al ziarului (dl. V. G., căruia îi mulțumesc pentru atenția acordată), făcînd trimitere la un citat din Napoleon („În politică, prostia (și nesimțirea-n.n.) nu sunt un handicap.”) și referindu-se apoi la primarul fugar din Baia Mare, afirma că acesta „A preferat soarta lui Cain (de fugar), fiindcă bogăția prea multă prostește.” De acord cu aserțiunea domnului profesor, m-am jucat puțin cu aceasta și am răsturnat-o, afirmînd, eu (!...), că și prostia multă îmbogățește, în raport cu evoluția ei. Adică: cu cît prostia e mai mare, cu atîta aceasta te îmbogățește mai mult, așa, fără nici o logică. Te prostești și te îmbogățești, ajungînd oamenii să se întrebe nu că de ce nu sînt mai deștepți, ci de ce nu sînt mai proști ca să se îmbogățească mai mult. De ce nu fac și ei ca/ pe proștii cu pretenții. Da, da, prostia îmbogățește. Spuneți asta copiilor și nepoților dvs. Și apoi poți să te și întrebi: oare cît de prost poți să fii ca să alergi toată viața după bogății… bănești? Și asta în vreme ce în jurul tău există atîtea bogății mult mai frumoase decît… banii (cu toate presupusele avantaje pe care ți le aduc aceștia: funcții de șef, iahturi, vile, amante sau, mă rog, amanți…). Doar vedem tot felul de proști bogați definînd sfidători prin fața noastră, cîtă vreme noi, ăștia mai… deștepți, căutăm tot felul de chichițe să nu cădem în capcanele prostiei, chiar dacă aceasta ne-ar ispiti cu mult sperate privilegii (bănești).
Acum eu mă joc puțin cu… cuvintele, dar nu spun… prostii. Există mulți oameni care caută bucuria în alte orizonturi decît acelea dominate de ispitele bogățiilor, hai să le zicem lumești. În una din zilele care au premers Crăciunului, mi-a fost dat să văd, la finalul unei liturghii, foarte mulți oameni/ creștini împărtășindu-se. Zic „foarte mulți” și acesta era adevărul. Tineri și mai în vîrstă, stăpîni pe viața lor, deloc pierduți în noaptea credințelor și obiceiurilor desuete, cum uneori comentează o parte a presei sau tot felul de deștepți de serviciu. Oamenii își pregăteau inima, sufletul pentru întîlnirea cu momentul Nașterii Mîntuitorului. Se pregăteau să intre cu inima curată în noul an. Doar nu degeaba aducem spre noi vorba lui Ion Creangă din Amintiri…: „Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoare!”, traduse și-n alte vorbe, care de care mai potrivite cu gîndurile și aspirațiile noastre. Da, Anul se înnoiește și ne înnoiește, venind cumva din exterior, dar importantă este înnoirea produsă în și din interiorul nostru, iar oamenii care aleg împărtășania chiar asta fac, o pregătire de a intra din nou în lume cu inima curată, înnoită. Cu simțirea înnoită.
Am luat ca exemplu gestul creștinilor observați de mine, dar manifestări de înnoire sufletească se pot regăsi, dacă ai căuta, și sub alte forme, la oameni de alte credințe, chiar la atei. Nu comentez. Sînt oameni care au tot felul de dorințe, aspirații, dar deloc prostirea, servirea prostiei care se delectează în brațele bogăției. Înțeleg să trăiască în legea simplei dreptăți, a simplei justiții, sub protecția căreia (reprezentată de un stat, un oficial, un servitor al cetății) să-și prefigureze și împlinească existența. Fără iluzii deșarte, fără plăceri deșarte. Asta e înțelepciune, asta da pavăză împotriva prostiei, prin puterea de a alunga de la tine ispitele cosmetizate cu cea mai puturoasă mocirlă!
Cu asemenea gînduri, dar privitor pasiv, uneori… ca la teatru, vedeam de săptămîni (eu, ca și noi, de altfel) cum sărbătoarea înnoirii era anunțată cu mult timp înainte, cu surle și tobe, de actorii comerciali. Chiar bradul acela generos înălțat în inima vreunui oraș cu o lună înainte de Crăciun nu-i oare semnul unui triumf eșuat? Nu are ca rost să-ți ia gîndul de la bilanțurile cam dezamăgitoare de la sfîrșit de ani? Te fură strălucirea, nu adevărul. Am intrat în sărbători cu tot felul de oferte, culinare și de distracții, cu mult înainte de marcarea propriu-zisă a acestora. Cu agresivitate, fără limite sau măsură, în vremea postului (unul mai blînd), ciolanul și fasolea, fleica și slana, butoiul cu vin, nu spre înnoirea anului și a sufletului, ci spre banul victorios numărat la sfîrșitul zilei sau la sfîrșitul nopții, nu bucuria alegerii, ci agresarea simțurilor și derutarea minții. Grețos, pur și simplu.
Și apoi privesc și eu, de obicei cu încîntare, jocurile de steluțe din șiragurile care ornamentează casele în așteptarea sărbătorilor. Nu le neg strălucirea și rostul, nici bucuria de a ne copilări, cu toții. Mă întreb doar dacă ornamentate nu-s „aprinse” cam prea devreme. Oare ce vor să însemne aceste pîlpîiri: bucuria sărbătorilor (încă nesosite), fantezia părinților și a copiilor, grosimea pungii părinților? Cîndva, o poezie întreba și răspundea retoric, dar sigur fără participarea/ trăirea ascultătorului: „Iar steluța cea de sus,/ Oare ce-o avea de spus?/ Socialismul, spune ea/ Se clădește-n țara mea!”, prin pana poetului Mihai Beniuc, cu referire la stema țării. Rostirea ideologizată se răstălmăcea în imediat, de fapt, prin neparticiparea noastră la vestita construcție, se construia, în fapt, un refuz interior, în ciuda eforturilor ideologice de a ne îndoctrina. Poporul n-a crezut în socialismul anunțat de biata steluță. Steluțele (și cîrnații sfîrîiți pe grătare), ce anunță oare cu săptămîni înainte de momentul sărbătoresc în sine? Veselia nemăsurată a sărbătorilor (veselia unor suflete triste, dezamăgite)? Asemenea efluvii de veselie nu construiesc oare, de fapt, o neparticipare la ceva mințit mereu, tot mi mult, printr-o deturnare a motivațiilor absolute? Sau e vorba aici de o evadare? O exagerare a mea? Părinții care îi bucură pe copii cu jocurile de lumini (gest frumos) își iau oare copiii alături de ei, într-o noapte înstelată, să privească împreună și să încerce să descifreze luminile cerului? E doar o întrebare, cum zic eu, retorică. Important este să intrăm în noul an cu inima curată!