Povestea orbului, povestea noastră

Un orb din naștere trăia zi de zi în întuneric. Isus îl vede, îi redă vederea și îl conduce spre lumină. Totul începe printr-un gest și un cuvânt. 

 

Gestul: Domnul folosește saliva pentru a face noroi pe care îl aplică pe ochii orbului, amintind astfel de crearea lui Adam din țărână. Act ce subliniază autoritatea divină a lui Isus și capacitatea Sa de a da viață și lumină. În cultura vremii, saliva avea proprietăți vindecătoare, iar amestecul ei cu pământul simbolizează harul divin care transformă natura umană. Pământul, materie a creației, alterat în urma păcatului, este recreat.

 

Cuvântul: Isus îi spune să se spele în scăldătoarea Siloam. Orbul îl ascultă, se spală și, când se întoarce, vede. Cuvintele Mântuitorului amintesc de cele ale Creatorului din Cartea Facerii, unde Dumnezeu proclamă: „Să fie lumină! Și a fost lumină” (Geneza 1:3). Aceste cuvinte marchează trecerea de la haos la ordine, transformând întunericul inițial în lumină, și stabilește bazele pentru crearea tuturor lucrurilor. „Tohu wa-bohu” (haosul și deșertăciunea) sunt transformate prin intervenția divină.

 

Sfinții Părinți au văzut în această lumină a creației un simbol al luminii interioare a cunoașterii și al iluminării spirituale. Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilii la Hexaemeron”, explică faptul că această lumină creată în prima zi nu este lumina fizică a soarelui, a lunii sau a stelelor, care sunt create abia în a patra zi, ci o lumină spirituală: prezența divină care luminează, transformă și organizează totul.

 

La fel, vindecarea orbului nu este doar o simplă vindecare fizică, ci simbolizează iluminarea spirituală. Orbirea poate fi văzută ca o metaforă pentru ignoranța spirituală sau lipsa de credință, iar vindecarea ca o ilustrare a modului în care Cristos aduce lumină și adevăr în viețile oamenilor.

 

Și noi ne-am născut orbi, adică incapabili să-L vedem pe Dumnezeu. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, scrie Sfântul Ioan în capitolul 1 al Evangheliei sale. Dumnezeu este invizibil, rămâne ascuns de ochii noștri omenești. Această orbire este cea a condiției noastre umane. Oarbă este întreaga umanitate, bâjbâind spre un destin din care nu cunoaște alt sfârșit decât moartea. Omenirea fără Dumnezeu este fragilă, vulnerabilă, mizerabilă, oarbă. Dar Domnul o vede, așa cum îl vede pe orbul din naștere. „Am văzut mizeria poporului meu”, i-a spus Dumnezeu lui Moise… și văzând omenirea oarbă și-a trimis Fiul Său iubit. În El, Dumnezeu a iubit și iubește, a vindecat și vindecă, a mântuit și mântuiește.

 

Povestea orbului din naștere este povestea noastră. Dumnezeu vrea să ne scoată din întunericul păcatului și să ne aducă în lumina iubirii Sale eterne. Doar trecând printr-o astfel de experiență vom putea mărturisi: „Cred în Tine, Doamne, cred în iubirea Ta, cred că Tu ești lumina vieții mele și a lumii.”