Lucian Claudiu Grapini. Căutătorul de „Vorbe de la Șanț”

Am primit prin poștă, cu întârziere de trei săptămâni, o carte pe care am râvnit-o încă de când am citit despre apariția ei, nu doar că autorul ei este fiul unui scriitor atât de apreciat de mine, ci pentru că, îndrăgostit de cuvinte, cu osebire de cele transilvane, alerg zilnic după ele, bucurându-mă ca un copil de mere roșii, atunci când le descopăr. Am luat-o în mâini și am răsfoit-o cu sfială să nu deranjez linarea toamnei ce-o cuprinsese în lumina ei și pacea ce se așternuse între cuvintele din lăuntrul ei. Este vorba de cartea lui Lucian Claudiu Grapini, „Vorbe de la Șanț. Regionalisme și arhaisme”, Iași, Editura Pim, 2024, 130 p. Cartea este prefațată de scriitorul Icu Crăciun, cu un argument lămuritor al autorului și o secțiune de abrevieri. Bine găsite, titlul și subtitlul spun totul despre carte. Ea cuprinde peste 1600 de cuvinte, vorbite într-un sat bistrițean arhicunoscut, Șanț, datând de pe la 1600, atestat la 1773, azi, cu circa 3500 de vorbitori ai acestora. O zestre în toate, câtă vreme satul românesc cel autentic pare să se fi dezintegrat, prin părăsire, prin dezinteres sau prin Moarte. Or, când auzi că un sat, cu atât mai mult din Bistrița-Năsăud, care este raiul pe pământ, are puterea de a-și primi fiii înapoi și a le oferi totul spre a se simți din nou acasă, îți vine să te bucuri ca de o renaștere esențială. Și așa și este. Scriitorul Leon-Iosif Grapini este unul dintre acești inspirați care au lăsat metropola pentru viața pastorală pe care i-o oferă satul natal al doamnei sale. După el, s-a stabilit acolo toată familia sa. Lucian Claudiu Grapini, fiul lui Leon-Iosif și autorul cărții în discuție, este în comuna Șanț medic veterinar, punând la adăpost de primejdii toată fauna locului. Împreună, editează o revistă socio-culturală, cu sprijinul Consiliului local Șanț. O minunăție de publicație, cu un titlu răcoros, „Izvorul Someșului”, care apare trimestrial în peste o sută de pagini și color, bogată în cuprins, cu semnături memorabile.
Cu un masterat în biologie-geografie și o lucrare de disertație de excelență, privind păsările, Lucian Claudiu Grapini și-a câștigat iute renumele de cel mai bun ornitolog din generație, și iată cum se îmbină toate, Iubirea față de viețuitoare, care în ultimul timp au preluat în mare parte din umanismul pierdut al oamenilor, și cuvintele, vorbele graiului zonei pe care tânărul cercetător le adună împreună și ni le dăruiește, cu un gest larg, de bunăvoință, „/.../făcând acest lucru atât din plăcere, din drag față de graiul local și din nevoia de a le da explicații actualizate, cât și pentru a mă asigura că nu se vor pierde”. Aceasta este spovedania autorului, care ne emoționează și ne pune în încurcătură, cum un tânăr de doar 36 de ani, lasă la vedere dragostea sa față de pământul natal și matern, față de ecosistemul acestuia, împlinindu-se profesional, adăugând hărniciei sale talentul literar în proză, moștenit de la părintele său.
Cartea, care a intrat deja în topul cărților pe care le iubesc, cuprinde, cum spuneam, peste 1600 de cuvinte, explicate și exemplificate, ca o noutate în domeniu, cu texte ori fraze uzuale care conțin cuvântul tocmai semnalat. Iată câteva exemple la întâmplare: a aldui – a binecuvânta, dar și a articula pe cineva (I-o alduit una de-o uitat cum îl ceamă/cheamă); a bărșiui – a face brânza și urda la stână (La stână: - Tu du-te șî fă șiru’ la câni, că io mă apuc de bășiuit); căimăniță – femeie angajată la cabana forestieră, care are rolul de a întreține curățenia și de a găti mâncarea muncitorilor (Nu le-o fost butinarilor numai căimăniță, unora le-o fost și drăguță); a se dăoli – a (se) jeli, a plânge (S-o dăolit după bărbat numa’ de ocii/ochii lumii); a furgătui – a (se) grăbi, a pregăti ceva în grabă (Nu mă mai furgătui, că fac lucru de mântuială); a zăbăji – a întârzia (Nu mai zăbăji, că ne prinde amniaza neduși la fân); ulicarniț – om care se plimbă mult, care nu stă pe acasă (cred că vine de la uliță, drum, cărare, n.m.); vandralău – vagabond, dar și drumeț. Și pentru că veni vorba de drumeț, aș remarca faptul că unele vorbe din Șanț sunt întâlnite și în alte regiuni românești, ceea ce înseamnă, dacă mai era nevoie, că și vorbele sunt umblătoare, desigur, nu numai oamenii.
Cu explicații docte, pline de ironie uneori, amare, altminteri, înțelepte, veseloase, ori întristate, ca oamenii, solemne, expresive, înfoiate, curate, adică iertuite, nemânjite, colorate ca niște veritabile pasteluri ale vorbirii, netocmite, grandioase, dramatice ori șugubețe, orânduite, desigur, alfabetic, ciufulite, luminoase ori întunecate, generoase, acaparatoare și atotcuprinzătoare, vorbele din Șanț pe care le-a adus în fața noastră Lucian Claudiu Grapini, acum când suntem pe punctul de a ne uita cu totul portul și graiul, strălucesc ca diamantele proaspăt salvate din hăul lutnic, spre a ne aminti despre identitate, despre neam și despre apartenență. Exemplară, fermecătoare, împlinită și luminoasă ca un poem de dragoste, cartea lui Lucian Claudiu Grapini, căutătorul de cuvinte, este azi încă o zare a nădejdii la îndemâna noastră, spre a ne oglindi regăsirea din înstrăinare.