Olimpiu NUȘFELEAN: „În sănătatea țării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!...”

În învălmășeala de azi, nu mai știm cine sîntem și ce vrem. Avem sentimentul că sîntem mereu mințiți și furați. Declarațiile pesimiste abundă, emise din tot felul de direcții. .Nu doar furați de bani, că, iată, numărul de mașini și de case noi e în creștere, sau, pînă mai ieri, „era” în creștere, sporit de veniturile celor care își părăseau domiciliul (stabil) ca să lucreze în străinătate. Ne sînt furate – sau blocate – sentimentele frumoase, sensibilitatea, omenia, bunătatea, identitatea în cele din urmă. Ne e rușine să fim omenoși, furați fiind noi de bucuria de a trăi, copleșiți de sentimentul că tot ce ajunge la noi este fals, mîncarea cumpărată din supermarket, discursul politic produs fără răgaz și spectacol mediatic derulat pe sticla tv-ului. Sînt goale de sens deciziile ce vin spre noi din direcția… decidenților. Nu mai poți avea încredere în țintele preconizate. Aveam un sprijin, un nucleu de tărie într-un anumit spirit al neamului, într-o identitate spirituală, în care intra cultură și credință, încredere în mari instituții ale statului, care însă, și și acestea, sînt constant cariate de practici discutabile ale decidenților. L-am împușcat pe culpabilul Ceaușescu „exact” în ziua de Crăciun, anul trecut am organizat alegerile parlamentare în Ziua Națională a României, prilej bine ales să-i înjurăm pe adversarii politici cînd de fapt ar fi trebuit să sărbătorim o concordie națională. Spunem că istoria și geografia – suport a identității noastre – nu merită să fie studiate în școală, că literatura română trebuie să fie doar un exercițiu de „competențe” pentru nu știu ce și nu știu cine, nu un cumul de mesaje și sensuri întemeietoare ale ființei în general și ale ființei naționale în particular. De unde vin asemenea tendințe și cine ni le insuflă?

            Nu sînt amator de scenarii social-politice, deși aș fi oricînd în stare să inventez și așa ceva, dar parcă sîntem prinși – captivi – într-un scenariu din care nu mai putem ieși și al cărui autor/ patron e plasat undeva dincolo de percepția sau înțelegerea noastră, cu care nu putem avea un dialog. Și nu e vorba de divinitate, căci cu aceasta putem stabili relații… cel puțin corecte. E un stăpîn, un „mare neputincios” care face regulile și pe care le acceptăm și urmăm. Mai trece peste noi vreo  invazie de cotropitori, dar nu este doar asta. Banul poate fi și el o miză capcană, repede făcîndu-ne slugile lui. Dorința de mărire, de putere goală? Orice mare putere este goală, deoarece cînd o vei căuta de sensuri firești nu o să le găsești. Ne-am obișnuit să fim slugile unui Necunoscut pe care nu îl înțelegem și pe care nu ne străduim să-l înțelegem și căruia să-i dăm, din cînd în cînd, lecții de relevare lucidă. Măcar atît. Încet-încet, la scară istorică, ne obișnuim să fim niște slugi profitoare. Prin reprezentanții noștri. Iar noi, cei ascultători, conchidem înciudați că ne merităm soarta. Care soartă? Soarta trasată de slugile care-și impun dorințele vicioase și în a căror masă (selectă?) cei cu bune intenții se pierd, învinși. Și astfel omul obișnuit „dospește în frica lui”, cum ar zice Emil Cioran, frica de neștiut, de reacția slugilor – care nu-l slujesc pe el, cum ar fi firesc, ci pe „alții” -, frica de schimbare, de nou, cînd „noul” ar fi doar posibilitatea de a trăi demn!

            Situația asta nu-i doar de azi, nicio de ieri, ci cam de… alaltăieri. Cei care au/ am citit cîndva romanul de început al literaturii noastre, anume Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, au/ am aflat și conștientizat privilegiile la care aveau acces ciocoii, urmare a unor practici administrative regizate cu mare grijă. La vremea primelor lecturi, plasam faptele într-o perioadă anume, cu un iz exotic. Dar iată ce spune autorul: „Dacă cineva ar fi văzut luxul ce domnea la masa postelnicului și la a vătafului său de curte, fără îndoială s-ar fi convins că ospățul slugii întrecea în toate pe al stăpânului și, dacă s-ar fi gândit mai serios la mizeriile acelor timpi de tristă memorie, ar fi zis, împreună cu noi, că fanariotul n-avea de ce să se plângă pentru pagubele ce-i făcea vătaful său de curte, căci banii ce se cheltuiau în aceste ospețe nu erau ai săi, ci ai săracilor și ai văduvelor căzuți victimă nesațului său de averi.”

            Spre „stomahurile” oaspeților lui Păturică – vi-l mai amintiți – vin cu generozitate, aduse de „patru țigănași, curat îmbrăcați, și două țigance tinere și frumușele”, vinuri și rachiuri diverse, ciorbe, „un castron colosal plin cu ciorbă de știucă fiartă în zeamă de varză cu hrean; pe urmă aduseseră două farfurii lunguiețe cu mihalți și păstrăvi rasol, muiați în oțet și untdelemn; aduseră mai multe vase de cositor pline cu iahnii, cu plachii, cu morun gătit în măsline și foi de dafin, cu crapi umpluți cu stafide și coconare și alte felurite mâncări care se ziceau în vechime «bucate cu cheltuială»”, peste care comesenii cad precum „lăcustele peste holdele plugarilor ”. La o asemenea masă, unul dintre oaspeți, Vlad Boroboață, „sta trist și tăcut”, fără să ridice urări la adresa gazdei. Provocat, la un moment dat își dă drumul și strigă: „În sănătatea săracilor țărani, cărora le dăm fum de ardei și le punem fierul roșu pe piept, ca să le luăm bănișorii din pungă! Să trăiască văduvele și copiii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăștia, pește de Țarigrad, halvale de Idirné și să bem vin chipriotic!... În sănătatea țării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!...” După un asemenea toast, vacarmul se temperează, invitații par cam jenați, dar Dinu Păturică restabilește atmosfera, îl declară pe Boroboață cam nebun și începe săi învețe pe tovarășii săi cum să fure! Și cum să fure cît mai mult!

            Oare nu găsim căi prin care să slăbim numărul celor care ne învață să furăm, ne demonstrează cum poți scăpa de culpa hoției? Cititnd rînduri precum cele de mai sus, nu te mai miri că publicistica lui Eminescu este actuală, că personajele lui I. L. Caragiale nu mai încap pe scenă și se risipesc constant printre noi. Ce ai putea face? Nu poți găsi zece magistrați care nu judecă doar cu gîndul la pensia specială? Nu poți iniția o construcție de referință morală și culturală în inima națiunii tale? Mai credem în națiune? Trăim oare, din nou sau continuu, acei „timpi de tristă memorie”? Pînă cînd și de ce?, se întreabă tot mai mulți semeni ai noștri. Răspunsurile la asemenea întrebări ar trebui să dobîndească tot mai mult sens și să nu fie înecate în simple și inutile discuții.