Poetul care nu se uită

Poate părea desuet, și nu sunt mulți cei care l-ar pune în fruntea listei cu poeții preferați, asta și pentru că poeziile lui Coșbuc nu sunt rezultatul unor dezbateri pe teme filosofice, nu au referințe culturale din arii vaste, nu sunt tributare nici exotismului, nici stărilor depresive profunde. Cu atmosfera și mesajul său se identifică oameni ca el, născuți din mame cu palmele mirosind a pământ reavăn, a fân, cu degetele ce știu trecerea tortului spre fus, cu ochii deprinși la lumina lumânărilor, preocupate de gândul că nu-și vor revedea fiul. Publicul lui Coșbuc are bunici care-au luptat în război și sunt gata să-și apere casa și pământul, dacă cineva le-ar amenința exercitarea proprietății. Oameni care mai știu cum pocnește biciul, cum sună spata lovind printre ițe, pentru care câștigarea independenței este cel mai important eveniment istoric, și moartea celor trei frați pe câmpul de luptă o simt ca pe o tragedie personală. Coșbuc place nostalgicilor, celor care mai citesc clasicismul antichității, apreciind eleganța hexametrului.
Dacă ar fi să uit toate poeziile învățate, Mama va fi cea de pe urmă, și asta nu pentru că, pe linie maternă, mă simt acasă în patria lui Coșbuc, ci pentru că inexplicabil, a fost textul pe care l-am memorat cel mai ușor. Să doinești „eterna jale” e ceva atât de românesc, definitoriu pentru o mentalitate căreia George Coșbuc i-a fost glas limpede, afectuos și sincer. E de-a dreptul anacronic pentru mulți să mai privească spre lumea satului, acum când digitalizarea pare mai importantă decât un izvor cu apă curată. Poate doar dacă i se spune că e apă cu aur și argint coloidal. Dar între argintul și aurul unei poezii ce abundă în exerciții aforistice, în referințe savante, combinate cu secvențe de Sex, drogs&rock&roll, și versul clasic, cu rotunjimile sale prozodice frizând perfecțiunea, cantabile și aparent simple, precum o crestare în grinda unei case mici de lemn, o voi alege fără șovăire pe aceasta.
Și tocmai aici stă actualitatea lui George Coșbuc: în simplitatea aparentă a unui vers care poartă vuietul plopilor în „umedul amurg”, în puterea de a transforma viața de zi cu zi, secerișul, nunta, doliul, jocul copiilor, într-un cod liric universal, recognoscibil pentru orice cititor deprins cu lectura ca exercițiu intelectual ritmic, fie el de la sat sau din metropolă. Coșbuc este poetul care a știut să cânte viața-ncununată cu spini și cu flori, cu o sinceritate nealterată de mode trecătoare. De aceea, citit astăzi, el ne amintește că sub straturile de ecrane și zgomot urban rămâne aceeași nevoie de rădăcină, de rost și de frumusețe simplă, într-o lume în care prea adesea se confecționează emoții, și unde George Coșbuc rămâne neîndoielnic autentic.