Pompei Cocean: Am izbândit să armonizez două contrarii - ştiinţa şi literatura, geografia şi poezia

- Domnule profesor, am vrea să pornim discuţia noastră de la cuvântul „aca­să”. Ce înseamnă „acasă” pentru Pompei Cocean?

Într-o lume răvăşită de vria evoluţiei galopante, de metamorfoza voit-nevoită a gândurilor şi înfăptuirilor, ,,acasă” reprezintă singurul punct de sprijin în stare, conform de­zideratului marelui savant antic, Arhimede, să ,,răstoarne Pământul”. El este pioletul care, înfipt adânc în stânca memoriei, permite alpinistului ce suntem să ne cucerim în siguranţă piscul aspiraţiilor, el este rada ocrotitoare spre care ni se îndreaptă, întru ranforsa­re, triremele cu catargele frânte de vânturi piezişe. Şi, de ce nu, ,,acasă” este locul unde se sfârşeşte ispăşirea fiului risipitor, în braţele iertătoare ale celor care i-au dat viaţă.

- Cât v-a influenţat acest sătuc în scrierile dumneavoastră?

Pentru orice fiinţă umană, indi­ferent dacă o recunoaşte sau nu, locul izbăvirii în lumină lasă o pecete nepere­che. Primele senzaţii, primele întruchipări izvorăsc din peisajul locului de baştină. Acolo începe cu adevărat ,,lumea”, exis­tenţa, tot ceea ce urmează nu este decât o adăugire şi aglutinare de imagini şi stări complementare. Ca urmare, e firesc şi de netăgăduit, ca el să ne marcheze periplul existenţial, chiar dacă o face sub forma unui fundal discret prin faţă căruia se perindă ulterior alte şi alte peisaje pe care călătoria respectivă ni le scoate în faţă. Acolo, la Târlişua, copil fiind, într-o zi de toamnă arămie, m-am trezit căutând rimele din ceea ce s-a vrut a fi prima mea poezie; aco­lo, admirând zi de zi tridentul măestuos al Munţilor Ţibleş, s-a născut, picătură cu picătură, pasiunea pentru geografie.

- Cuvântul ţăran este un cuvânt nobil. Ţăran înseamnă respect, credinţă, o lume a bunului simţ. Cât credeţi că se mai păstrează din această lume a ţăranului în lumea de astăzi?

Da, aveţi dreptate, cuvântul ţăran are o noble­ţe aparte. Derivată din conexiunea multimilena­ră, dintotdeauna, a omului cu ceea ce grecii an­tici atribuiau zeiţei Geea, adică pământul definit de tot conglomeratul său de înţelesuri. Iar pentru noi, românii, acest pământ, al plaiurilor şi gurilor de rai, al munţilor ce ,,aur poartă”, mai fertil şi mai ocrotitor decât niciunde, a însemnat, de-a lungul istoriei, cheia de boltă a supravieţuirii ca neam. Personal, sunt mândru că părinţii mei au fost ţărani autentici, harnici şi cumpătaţi în toate, păstrători ai datinilor şi obiceiurilor locului. Dar, dezvoltarea societăţii şi impactul tehnologiei s-au răsfrânt direct şi nemijlocit asupra ruralului, acolo unde ţăranul îşi avea habitatul şi rosturile lui, modificându-l din temelii. Un fenomen global, generalizat, derulat şi în ţara noastră cu intensi­tate crescândă în ultimele decenii. Numeric, po­pulaţia agricolă, de ţărani, s-a diminuat drastic, fiind înlocuită, la muncile câmpului, de utilaje bune la toate, portul popular s-a refugiat în lăzi­le de zestre, colindele şi obiceiurile se practică tot mai rar, despuiate de magia lor serafică. Un mare geograf român, Vasile Cucu, spunea în scrierile sale recente: ,,satul românesc tradiţional moare sub ochii noştri”. O alunecare oarbă pe un tobogan al destrămării pe care, în numele acelei ,,civilizaţii rurale” unice lăsată moştenire de strămoşii noştri, trebuie, acum, când încă nu este prea târziu, să o oprim.

- Ce vă amintiţi din perioada sărbătorilor? Mergeaţi la colindat? Dar de Paşti, cum era?

Acum şaizeci de ani, la Târlişua, satul pulsa viguros, vatra s-a ramificat pe văi şi versanţi generând ,,crânguri” fertile demografic: Cireaşi, Ivăneasa, Răcăteşu, Oarzâna, Uleasa, Şendroaia, Lunca Sătească. Portul tradiţional era la el acasă, hainele ,,domneşti” fiind o raritate. Cât despre obiceiuri, ce să mai vorbim ?!. Toate la locul lor, pline de miez şi mereu savuroase şi împrospătate. La Crăciun, nu era casă să nu fie colindată, cete de colindători, organizate pe vârste: copii, tineri şi bătrâni se perindau în noaptea de Ajun de-a lungul satului. La Anul Nou se practica Vergelul, Turca, Steaua, Moşcocirii şi, binenţeles, Jocul (hora) cu ,,trio-ul transilvan” al fraţilor Lăcătuş, la vioară, asemeni unei privighetori cu ochii stinşi, trăgănând, decenii la rând, Simion ,,Orbul”. La Paşti, atmosfera sărbătorească revenea, nu înainte de-a trece cu smerenie prin purgatoriul ,,postului mare” şi a marca sufle­teşte ,,săptămâna patimilor”. Copiii umblau din casă-n casă vestind Învierea şi umplându-şi trăistuţele înflorate cu ouă de toate culorile. Dar, cea mai ,,folositoare zăbavă” ar fi, pentru cei interesaţi, să consulte excelenta lucrare a profesorului Ioan Şimon, ,,Târlişua. Monogra­fie folclorică”, unde sunt descrise cu aleasă acribie toate cele doar enunţate aici.

- Copil fiind, ce vă cumpăraţi din târg? Ce vă doreaţi din târg?

În vremea copilăriei mele, Târlişua nu avea drept de târg. Localnicii mergeau, o dată pe săptămână, la târgul din Spermezeu şi, anual, per pedes apostolorum, la cele din Năsăud ori Târgu Lăpuş. Ca urmare, l-am însoţit o singură dată pe tata la Spermezeu de unde, după ce a vândut câteva oi, mi-a cumpărat o pereche de opinci, iar pentru mine şi sora mai mică – dorinţă implicită - câte o turtă dulce.

- Ce trăsături credeţi că aţi moşte­nit de la părinţi, de la mamă şi tată?

În cartea de mărturisiri ,,Geografie sufletească”, apărută recent, am încercat să creionez, lapidar, chipul şi spiritul părinţilor mei. Amândoi, fiecare în felul lui, adevărate izbucuri cu apă vie. De la tata cred că am moştenit bu­năcredinţa, evlavia şi detaşarea senină faţă de efemeridele vieţii, iar de la mama voia bună, simţul umorului şi preocuparea permanentă pentru introspecţia perspectivei.

- Copilul din Târlişua a ajuns deca­nul Facultăţii de Geografie din Cluj-Napoca şi prorector al Universităţii Babeş-Bolyai. Cum a fost drumul până aici? - Când a fost momentul în care v-aţi desprins de casa pă­rintească şi aţi mers spre alte zări?

Totul a început în toamna târzie a anului 1957 când directorul şcolii din sat, vred­nicul învăţător Alexandru Nicula, a intrat pe poarta curţii noastre şi a întrebat pe mama de ce nu m-a trimis la şcoală, ale cărei activităţi începuseră deja cu o lună în urmă. Fără să uite să-i spună că sunt de-ajuns cei trei copii mai mari să o ajute în gospodărie, că ,,cine are carte, are parte”. În lipsa acestui om providenţial, aş fi împărtăşit şi eu, probabil, aceeaşi soartă, venită pe filiera ancestrală a verigilor unui lanţ al generaţiilor organic legate în resorturile lor de glia locului. Alt prag trecut a fost reuşita la Liceul ,,Andrei Mureşanu” din Dej, în 1965, urmat, la absolvire, în 1969, de cel mai greu obstacol, respectiv admiterea, în condiţiile unei concurenţe de peste 19 candidaţi pe un loc, la Facultatea de Biologie-Geografie, specializarea Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai. Ale cărei studii le-am finalizat ca şef de promoţie, fiind repartizat, prin liberă opţiune, ca ge­ograf, la prestigiosul Institut de Speologie ,,Emil Racoviţă”, înfiinţat, ca premieră mondială, de savantul menţionat la Cluj. Toate câte au urmat, inclusiv demnităţile academice deţinute (decan, prorector) au fost rodul trudei şi neodihnei, al dorinţei aprige de-a împinge orizontul cunoaşterii geografice cu o lungime mai încolo, în tărâmul tainic al necunoscutului. Al inspiraţiei de-a fonda reviste ştiinţifice (Romanian Review of Regional Studies, Geographia Napocensis), de-a crea insti­tuţii (Centrul de Geografie Regională) etc.

- Vă mai amintiţi de prima oră la catedră? Aţi avut emoţii?

,,Orice-nceput se vrea fecund” , spunea Lucian Blaga, în consecinţă aş fi ipocrit dacă aş afirma că nu am avut emoţii. Ajuns cadru didactic universitar în 1988, după cincisprezece ani petrecuţi în­tr-un institut de cercetare avansată, la pri­mele cursuri susţinute în faţa studenţilor am resimţit dificultăţi legate de modalita­tea de transpunere în pledoaria didactică a experienţei câştigate anterior. Dificul­tate de moment, transformată ulterior în­tr-un factor favorizant cert: al impregnării discursului academic cu elemente de nou­tate ştiinţifică absolută obţinute prin pro­priile cercetări în domeniul carstologiei, turismului sau geografiei regionale.

- Ași scris monografia Judeţul Bistriţa-Năsăud, apărută la Editura Academiei. Dacă ar fi să descrieți în câteva cuvinte județul Bistriţa-Năsăud, care ar fi acestea? Dar Valea Ţibleşului?

Judeţului în care m-am născut am reuşit să-i dedic integral două din cărţile ela­borate şi anume: cea menţionată de dvs (semnată împreună cu doi ,,conjudeţeni “mai tin­eri) şi Amenajarea teritoriilor periurbane. Studiu de caz: Municipiul Bistriţa, o lucrare pe care am coordonat-o şi care a fost distinsă cu Premiul şi Diploma Registrului Urbaniştilor din România. Despre judeţul Bistriţa-Năsăud nu pot spune altceva decât că l-am asemuit întotdeauna şi oriunde m-am aflat cu o vatră având focul veşnic aprins, în jurul căruia, nemu­ritori în sfinţenia lor, veghează părinţii şi strămoşii mei. Cât despre Valea Ţibleşului, o port în suflet aidoma unei obârşii, un filament descălecat în zori de timp geologic dintr-o Cale Lactee luminoasă şi eternă.

Ați studiat amănunțit patrimoniul turistic al României Ce oportunități de pro­movare a României vedeți?

Cunoscând îndeaproape ce au reuşit alţii, mult mai puţin binecuvântaţi de natură cu haruri atractive, despre turismul românesc vor­besc de multă vreme cu sfâşiere necuprinsă. Deşi avem cele mai numeroase şi mai bogate, în principii curative, ape minerale şi termale din Europa, cel mai mare număr de peşteri bogat concreţionate, cel mai bogat fond cinegetic (vedeţi ce probleme avem cu urşii !), o Deltă mirifică şi cel mai bogat folclor din lume, turis­mul nostru se scaldă în mediocritate, pe ulti­mele locuri din UE. Ar fi multe, prea multe de spus, mă voi mărgini aici la a reaminti încă o dată, ceea ce-i spuneam unui ministru al turis­mului acum trei decenii (ce folositor ar fi fost dacă se ţinea atunci cont de ele !): 1. România are nevoie stringentă de o strategie de dez­voltare a turismului pe termen scurt, mediu şi lung, elaborată de specialişti în domeniu şi nu de veleitari de ocazie; 2. România are nevoie, mai mult ca oricând, de o promovare internaţi­onală calificată, inspirată şi incitantă a valorilor turistice proprii; 3. Turismul românesc trebuie profesionalizat, începând de la recepţioneri şi până la managerii de top. Etc. Vorbind despre promovarea turistică, nu pot să nu menţionez că ţara noastră duce lipsă de o promovare de ansamblu a valorilor şi atuurilor sale, librăriile din metropolele europene, dar nu numai, eta­lează cu dezinvoltură lucrări despre istoria, ge­ografia ori cultura tuturor statelor continentului în vreme ce despre România, cititorul intere­sat găseşte doar din întâmplare o referinţă, şi aceasta scrisă adesea de alţii, mai puţin avi­zaţi. Este unul din motivele care m-au îndem­nat să public lucrarea ,,La Roumanie au début du troisième millénaire” în prestigioasa editură franceză L’Harmattan, punând astfel la dispo­ziţia publicului francofon o radiografie de suflet a ceea ce suntem.

- Depopularea spaţiilor rurale, ca să pornim de la un titlu al cărţilor dumnea­voastră. Există soluţii?

Şi aici, o istorie întreagă. De patru de­cenii asistăm cu nonşalanţă, fără să întreprin­dem ceva, cât de cât, pentru a limita exodul, la depopularea Carpaţilor deşi, vorba lui Florus, strămoşii noştri, dacii, ,,montibus inhaerent”. Există un mănunchi de soluţii venite prin filiera altora (Elveţia, Austria) dar şi prin reconside­rarea bunelor practici ale celor dinaintea noas­tră, stăpânii anonimi ai munţilor în cauză. Din el nu lipsesc reconversia funcţională a aşezărilor montane; dezvoltarea unei economii montane sustenabile, dotarea cu infrastructuri de acces moderne; facilităţi fiscale pentru zonele defavo­rizate etc. ,,Ţările” ce alcătuiesc prin însumare ,,Ţara” sunt mărturii de necontestat ale autohto­niei noastre în arcul Carpaţilor, ele au rezistat vi­tregiei tuturor migraţiilor şi încercărilor de dezna­ţionalizare pentru a vedea astăzi cum organismul lor menit să dureze o eternitate se ofileşte, cum îşi pierde din autenticitate în valul uniformizărilor intempestive. Sentimentul ataşamentului, al iden­tificării omului cu locul, al apartenenţei românilor unui ,,spaţiu mental” celest, de-o unicitate abso­lută, ce s-a constituit în timp istoric în cel mai efi­cient mijloc de apărare împotriva dezrădăcinării, a dislocării din vatra etnogenezei lor, este astăzi mai ameninţat ca niciodată, când cei rămaşi în vatra străbună îmbătrânesc şi devin tot mai puţini în vreme ce diaspora îşi întregeşte rândurile, prosperând.

- Să vorbim şi de scriitor, nu doar de geograf. Sunteţi din comuna în care s-a născut Liviu Rebreanu. A contat acest aspect în apropierea de literatură?

Implicit, hărăzirea destinului nu ne poate lăsa complet indiferenţi la capriciile sale. Cu atât mai mult cu cât ele sunt benefice, mobilizatoare. Legat de Rebreanu, prima curiozitate pe care aspectul menţionat a subvenţionat-o a fost de-a găsi în opera sa similitudini cu întâmplările din satul său natal. Curiozitate pe care, atunci când am aflat că părintele lui Ion al Glanetaşului nu s-a întors niciodată în Târlişua la vârsta maturităţii, am trecut-o, vrând-nevrând, în subsidiar. În rest, el a rămas o ştachetă, un Everest care, departe de-a fi depăşit, mi-a oferit prilejul tonifiant al admiraţiei fără rezerve.

- Care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar?

O să râdeţi – acum, după ce roata istoriei s-a înturnat, ne permitem, nu-i aşa ?! - dar prima carte pe care învăţătoarea mi-a dăruit-o prin anul 1959 a fost Mitrea Cocor. Era atunci încă de stringentă actualitate, co­lectivizarea agriculturii nu se încheiase. Nea­vând alte cărţi, am citit-o pe nerăsuflate, fără să lase urme, dovadă că atunci când părinţii mei au fost chemaţi să se înscrie în gospodă­ria colectivă nu i-am sfătuit să o facă.

- Care a fost primul scriitor pe care l-aţi întâlnit?

Intrebarea mă trimite înapoi în timp, înspre momentul debutului literar, pe­trecut în ultimul an de studenţie, când, în revista Familia, din Oradea, Ştefan Aug Doi­naş mi-a inclus o poezie trimisă rubricii Poş­ta redacţiei. A fost o întâlnire mai aparte, prin corespondenţă, cu unul dintre poeţii apropi­aţi sufletului meu. Ulterior am întâlnit-o cu adevărat pe Gabriela Negreanu, autoarea Eului peregrin, tânăra şi fermecătoarea redactoare a Editurii Albatros, unde mă pre­zentasem cu primul volum de poezii, Arcul voltaic. Prin analize punctuale pe textele propuse, ea mi-a arătat cum se scrie (dar şi cum nu se scrie !) poezie, lăudând discret reuşitele şi penalizând sever, cu un umor subtil, neisprăvirile. Venind în domeniul li­terar dinafara lui, ca pregătire universitară, aveam stringentă nevoie de un astfel de mentor. Ei îi datorez reuşita volumului de debut, dar şi deprinderile întru ale scrisului însuşite atunci.

- Unde se separă scriitorul de geograf?

Geograful şi scriitorul se despart în fâşia de interfaţă ştiinţă-literatură, unde cercetătorul se leapădă, pentru un interval temporal anume, pe care inspiraţia, ca vec­tor de propulsie, îl delimitează, de platoşa rigidă, exactă, a investigatorului ştiinţific şi îmbracă straiul flamboiant, plin de fantezie debordantă, al poetului sau prozatorului. Cele două ipostaze ale creatorului se substi­tuie tranşant una alteia, operând cu mijloace distincte în scopuri diferite, altfel rezultă acel ,,hibrid nesănătos” repudiat de Simion Me­hedinţi, fondatorul geografiei moderne ro­mâneşti, în ,,mărturisirile” sale.

- Care e destinul scriitorului în­tr-o ţară în criză? Dar al geografului?

În vremuri de răstrişte, precum cele de faţă, când muzele amuţesc, deru­tate, scriitorul se aseamănă ecleziastului ce strigă în pustiu şi nimeni nu-l aude, nu-l mai ia în seamă. Atunci, făcând abstracţie de furia vântoaselor, el se instituie într-un antemergător, un visător incurabil ce poartă pe umeri povara speranţelor zilei de mâine, precum Atlas bolta cerească. În acelaşi con­text, soarta geografului rămâne cea de-a intui, explica şi valoriza oportunităţile unui spaţiu, ale unui mediu, aflate şi ele într-o continuă schimbare.

- Dacă ar fi să scrieţi jurnalul lu­mii, care ar fi motto-ul ales?

Imperturbabilă, lumea se metamorfozează continuu, odată cu noi, prin noi şi pentru noi.

- La Cluj, dar și la Târlișua, oamenii vorbesc despre domnul profesor. Cum aţi dori dumneavoastră să vă recepteze oamenii peste ani şi ani. Ce să ştie despre dumneavostră?

Aidoma unui fir de iarbă care a îndrăznit să străpungă carapacea inertă a ţărânii şi să înflorească. Că am căutat, şi uneori am izbândit, să armonizez două contrarii, pentru mulţi confraţi ireconciliabile: ştiinţa şi literatura, geografia şi poezia. Adăugând astfel, cu reverenţă declarată, templului ridicat de Ion Barbu măcar o cărămidă în plus.

-Vă mulţumesc şi vă doresc mulţi ani, cu sănătate!

Menuț Maximinian