Un rost esențial în participarea la lucrările zilei

Recent, provocat de ancheta revistei Mișcarea literară privind „tehnica” utilizată la scris, mărturiseam că am început să tastez la mașina de scris pe vremea cînd încercam să public în revistele literare, grijuliu ca textele propuse spre publicare să fie cît mai lizibile. Invitat de ziar la evenimentul aniversar, mi-am dat seama că perioada începutului colaborării la diferite publicații (nu a începutului scrisului!...) coincide și cu începuturile mele gazetărești. Învățînd să bat la mașină, „m-am învățat” și cu scrisul la ziar – adică să scriu efectiv și, în același timp, să mă… obișnuiesc cu acest tip de activitate.  În primul an de apostolat didactic, specific oricărui dascăl, la școala din Șintereag, am „bătut” la mașina de scris din secretariatul școlii și primul meu articol-reportaj, despre medicul de la circa din comună, ajuns mai tîrziu un reputat medic-șef la Cluj-Napoca. Îmboldit de… talent literar (!...), am prins gustul scrisului referențial, direct, în legătură strictă cu un public foarte divers. Medicul a fost încîntat că l-am „dat” la ziar iar eu, că am reușit un text funcțional… Și de atunci, am continuat, la ziarul bistrițean și la altele, mai multe, fără pauze mari.

            Colaborator constant, aș vrea să cred că și apropiat, dar și, o scurtă vreme, „angajat” al Răsunetul-ui (legat și de „vechiul” nume, Ecoul), ziarul din Bistrița, „cel mai știut din județ”, a fost – și este – un laborator al scrisului gazetăresc, dar și un mijloc de comunicare pe care l-am luat întotdeauna, cum s-ar zice, în foarte serios. Cel mai neînsemnat text pe cea mai neînsemnată temă a fost – și mai e – tratat de mine prin prisma conștiinței scriitoricești. Cu scrisul, cît se poate, nu trebuie să glumești, nici în beletristică, nici în publicistică. Înainte de `89, secretarul de redacție, cu care mai glumeam cîteodată, deși nu era prea glumeț, îmi zicea la un moment dat: Facem noi, aici, un ziar partinic, după cum ne cer șefii, dar trebuie să respectăm munca de ziarist, profesia, pe care să o realizăm ca la un ziar adevărat! Mi-a dat de gîndit, văzînd că există și alți oameni care gîndesc ca mine. El, bietul, se lupta zilnic cu greșelile de gramatică ale colegilor – unii cu pretenții – și cu diverse aberații prin care „inșii” căutau să  se țină pe linie, în felul lor minor. Nu se punea, desigur, problema „trădării” liniei politice… Cu toate inconvenientele, aveam sentimentul – și dovada – că reușesc să comunic, direct, fără sprijinul imaginației, cu oamenii. Și scriam, într-o vreme, de toate, dar mai ales „observații” legate de mersul vieții din județ, cu inserții acide de rigoare.

            Cu urcușuri și coborîșuri, ce țin (și) de mersul istoriei, cu o redacție mai mare sau mai mică, ziarul a făcut, iată, istorie. Din `90, e oglinda în care ne vedem zilnic, noi pe noi, noi între noi, cu luminile și umbrele firești. Azi, o mînă de oameni realizează lucruri minunate, fără pauze de odihnă, mă și mir cum mai rezistă, confruntîndu-se nu doar cu realitățile din teren, pe care trebuie să le oglindească, dar și cu problemele de administrație… capitalistă, care nu sînt ușor de înfruntat. Și se extind, cu televiziune, cu dezbateri la ordinea zilei… Plus o preocupare de laudă – servirea cu drag a culturii. Răsunetul cultural se impune ca o publicație literară de luat în seamă în plan național. Nu-i puțin lucru în situația în care cultura e subfinanțată, din motive pe care astăzi încă nu le pot desluși foarte clar.

            Numărul 10.000 mă duce mai repede cu gîndul la inflația în care, deodată, ne-am trezit că banii din portofel au devenit fluieră-vînt, grație iubiților noștri conducători postrevoluționari. 10.000 nu mai înseamnă mare lucru nici azi, pentru salariile sau pensiile așa-zis nesimțite. Dar, iată, 10. 000 de ediții în presă înseamnă ceva pentru prezența unui ziar în atenția cititorilor. Înseamnă istorie, aspecte constante în oglindirea realității, marcarea evenimentelor care trec peste noi, adesea prin sufletul nostru, profesionalism, respectarea unei vocații și a unei necesități, aceea de a marca în pagina scrisă sau… citită mersul vieții cotidiene, de a ține la vedere răbojul vremii. Oglindește și induce nevoia de a fi prezent în treburile comunității. Înseamnă viață în actualitate, pur și simplu.

            Drum bun pe mai departe, Răsunetul, cu convingerea ilustrării unui rost esențial în participarea la lucrările zilei, în inima actualității!