Capodopere ale Literaturii universale. Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes da Saavedra

        După Sfânta Scriptură,  DON QUIJOTE  este cea mai răspândită și cea mai citită carte din lume, capodoperă între capodopere.

               De la apariția celor două părți ale ei, în 1605 și respectiv 1615, până azi, milioane de cititori s-au răsfățat parcurgându-i paginile. Titlul original al romanului era:„El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha”. (Hidalgo+ fiu de ceva însemnat: hijo =fiu, algo=ceva,oarecare)

               Romanul poate fi citit de marii filosofi, de cititori cu o cultură superioară, precum poate fi povestită în egală măsură și copiilor, datorită întâmplărilor hazlii.

        Dincolo de latura hăzoasă, superficială, se  află sensuri înalte despre  frumusețe, dreptate, eroism, credință, adevăr și o profundă empatie  pentru întreaga umanitate.

        Nu avem scorneli scriitoricești, fiindcă însuși autorul Miguel de Cervantes da Saavedra a fost  un cavaler, un ostean; a luptat în marea bătălie navală de la Lepanto, împotriva flotei turcești (unde și-a pierdut un braț), a fost prins de pirați, a fost prizonier la mauri și răscumpărat.

               Totdeauna a prețuit valori mari precum onoarea și libertatea. A fost  în închisoare, ascultând narațiunile oamenilor simpli, ceea ce i-a fost de mare folos în redactarea acestei opere ce i-a adus o glorie nemuritoare.

                    Romanul înfățișează aventurile unui hidalgo spre cincizeci de ani, costeliv, dar bine făcut (un fel de boiernaș)) spaniol, pe nume Alonso Quijano (Alonso Jalbă), din Castilia, ținutul  La Mancha. La casa lui se afla o jupâneasă (chelăreasă în termeni arhaici), de vreo patruzeci de ani,  o nepoată ca la 18 ani și un argat.

        Alonso s-a adâncit în lumea cărților despre cavaleri. Cât era ziulica de mare și până se revărsau zorile, omul citea despre mari fapte eroice, lupte nemaivăzute cu uriași sau alte fantasme, iar din pricina atâtor lecturi, omului i s-a scrântit mintea.

        (Tot ce-i prea mult dăunează: excesul de lectură ca și lipsa de lectură. Nu așa au pățit și cărturarii evrei, care cu ochii împăienjeniți de cititul sulurilor de cărți, n-au putut recunoaște pe Mesia, Care venise în mijlocul lor?)

        Așa se face că după mulțime de lecturi, în pofida vârstei  și oricăror stavili raționale, a înflorit în Alonso Quijano al nostru pofta de glorie, dorința de a deveni un vajmic cavaler rătăcitor, deși vremea acestora apusese și mai rămase doar în romane fanteziste. 

        Se și vedea pe sine apărător cu sabia și lancea al celor sărmani, scut al copiilor fără apărare și  celor asupriți, protector vajnic al văduvelor și fecioarelor...

        Își schimbă numele cu unul mai răsunător: Don  Quijote de la Mancha, despre care este sigur că aveau să vorbească și  veacurile viitoare. (Don=domn, nobil sau cleric, abate).

               Își lustruiește armura de cavaler moșrtenită de la străbuni: coif cu vizieră, platoșă, scut și lance ajunse hodorogite, redându-le strălucirea. Și un cal. Nu se poate cavaler fără cal. Are pe Rosinante,  o gloabă, o mârțoagă pricăjită și slabă  ca Don Quijote. (E cal, nu e iapă, cum spun mulți comentatori, dar ce importanță are asta, când există niște vise atât  mărețe? )

               Și ultima dotare: o domniță, căreia să-i închine viitoarele sale fapte eroice. O țărancă rumenă în obraji, pe care puse de mult ochii, dintr-un sat din apropiere, din Toboso, fu aleasă, fără ca ea să afle, că va fi stîpână a inimii sale, un ideal: Aldonza Lorenzo. Îi va da un nume nou, mare: Dulcinea din Toboso. Cam din topor fata, nici foarte frumoasă, dar eroul nostru o închipuie în strălucire princiară.

        (La urma urmei, nu toate ființele ar trebui cinstite împărătește?)

        Ridicolul se naște din contradicția dintre iluziile eroului și realitate. Scutierul său sau ceilalți din lume încearcă  să-l salveze de sminteală, să-l  aducă la realitate, cum va face Sancho Panza, scutierul său, preotul, bărbierul, chelăreasa și nepoata sa, evident fără succes.

        Iată-l gata, în luna iulie, la revărsat de zori, așa chipos cum este, călare pe Rosinante, armat cu platoșă, coif, scut, sabie și lance, zorit să nu i-o ia cineva înainte ori să-l oprească de la planurile lui mărețe.

        După o cale bună, bătută prin zăduful verii, spre seară se ivește în zare un han cam prăpădit, dar pe care Don Quijote îl socotește în imaginația sa ca pe un castel, iar pe hangiu drept un castelan.  Porcarul ce sună din corn să-și adune porcii (râmătorii), căci era spre seară, îl crede ca o trupă de muzicanți ce-i salută sosirea.

               Două fete „de-a drumului”, care fac haz de el, le socotește două prințese. Când se apropie de ele, acestea o iau la sănătoasa,   râzând și ridicându-și rochiile spre a nu se prăfui, dar Don Quijote le strigă:

         „de ce fugiți speriate, preacinstite cucoane? Cavalerii rătăcitori din tagma mea nu au făcut niciodată rău unor ființe atât de nobile ca măriile voastre.”

        Mirate de atta „cinstire”, fetele se apropie și atunci, auzind larmă, hangiul iese afară. Pe dată pricepu el cam despre ce e vorba, dar cu gândul la câștig, îl ajută spe Don Quijote să descalecem duse calul la grajd și îi puse dinainte bunătățuri și vin.

        De atâta orgoliu de cavaler, nu vrea să-și dea jos coiful cu viziera, dar fetele îl ajută să se hrănească, dându-i bucată cu bucată. Drept răsplată, el le recită versuri rămase în minte de prin cărțile citite:

               „Nicicând un cavaler rătăcitori

               N-a fost înconjurat cu mai mult dor.

               Când castelana calu-i adăpa,

               Printre domnițe el  se  ospăta.”

        Sătul, eroul nostru îl imploră pe castelanul hangiu să-l investească cavaler:

        „Nu mă voi ridica de la picioarele înălțimii voastre până ce nu mă veți investi cavaler.”

        Dându-și seama de starea vizitatorului, hangiul îi spuse că a dărâmat capela castelului, dar că își va putea petrece  o noapte păzindu-și armele  în ograda sa. Astfel, Don Quijote se așeză lângă o fântână din curte, punându-și armele de o parte și păzindu-și-le, cum cerea legea cavalerească.

        Îl mai întrebă tainic, dacă nu cumva are și ceva bani prin buzunare, ceea ce îl mâhni pe  proaspătul cavaler. Ei nu poartă așa ceva. Hangiul îl incurajează cu sfaturi bune:

               „Cinstitte cavaler, ascultă-mă pe mine: nici banii cât de mulți nu strică, chiar dacă prin cărțile citite nu se spune despre așa ceva, nici rufele curate, nu trebuie să-ți lipsească de la un drum atât de lung ca al dumitale..Și să ai un scutier, care să ți le care...”

        La fântâna din ogradă, Don Quijote își pne armura pe un jgheab și încearcă să doarmă. Într-un târziu vine un cărăuș cu asinul să îl adape și luând armura lui Don Quijote o aruncă cât colo, zdrăngănind-o. Zgomotul îl trezi pe eroul nostru, care apucă lancea:

               „-Îndrăznețule, care cutezi a te atinge de armele celui mai viteaz cavaler!” strigă el și lovindu-l cu lancea în cap, îl lăsă nemișcat.

        Mai veni un alt catârgiu să-și adape asinul, dar păți la fel și cei din han, auzind tămbălăul ieșiră și se apucară a arunca cu pietre în bravul  de lângă fântânîă

         Noroc  cu hangiul, care îi potoli cu greu și aducând un catastif de socoteli, îngână un fel de rugăciune, apoi luând spada, îi atinse pe rând umerii lui Don Quijote, investindu-l  cu titlul înalt de cavaler..

        Domnițele îl ajutară să-și pună armura, încălecă și mulțumi hangiului în niște cuvinte atât de alambicate, că acela nu pricepu aproape nimic.

        O luă spre satul lui, socotind să-și ia bani, rufărie și un scutier, cum fusese bine sfătuit.

        În drumul lui, auzi țipetete. Grăbi  calul și văzu un stăpân care-și bătea sluga cu cureaua, fiindcă-și ceruse simbria. Cu lancea îl făcu pe nemernic să promită că i-o va plăti, dar după o vreme, depărtându-se cei doi , se apucă  acela iar să-l bată.

        O ceată de negustori din Toledo, cu care se întâlni, fu crezută a fi de cavaleri și pusă să recunoască pe Dulcinea din Toboso cea mai  frumoasă domniță de pe pământ.

        Ei ar voi să o vadă, dar Quijote le zise că atunci n-ar mai avea niciun merit. Avântându-se cu calul spre un mucalit dintre negustori, pus pe glume, se prăbuși cu cal cu tot și tânărul acela îi rupse lancea și îl lovi cu ea, lăsându-l la pămînt inconștient.

        Un plugar din satul lui îl recunoscu și îl ridică, ajutându-l să ajungă cu greu acasă. unde  chelăreasa, nepoata, preotul satului și bărbierul încearcă a-l vindeca de scrânteală, zidind intrarea in camera cu cărțile.

        Dorul de nebiruit de a o lua iar la drum, nu-i va da pace. Își va lua scutier pe Sancho Panza, promițându-i guvernoratul peste o insulă și dându-i sfaturi pline de înțelepciune spre a o putea conduce, sfaturiu ecou la guvernanții vremii Spaniei de atunci.

        Lupta-va cu turme de oi și morile de vânt, crezute uriași, deși Sancho îi zice:„Vezi că palele acelea de la moară pot să te lovească!...”

        După lupte vajnice, se va întoarce la casa lui și sminteala se va depărta de la el. Avea să mai trăiască un pic de vreme și apoi muri, fiind  îngropat creștinește. Spațiul limitat nu poate fi decât o afectuoasă invitație la lectură, iubite cititoare și cititori.

        Romanul lui Miguel de Cervantes se bucură de o uriașă celebritate, marcând sfârșitul definitiv al scrierii de romane cavalerești, după ce au fost atât de magistral ridiculizate. Cu trei ani înainte de a trece din această lume, Miguel de Cervantes intră în mănăstire, călugărindu-se.

        După cum Emma Bovary este însuși Gustave Flaubert („Emma c,est moi!”),  Dostoievski fiind ceva din prințul Mâșkin sau Levin din „Anna Karenina” însuși Tolstoi, putem spune și că D0n Quijote este în înalta lui înțelepciune, dincolo de badinerie, însuși Miguel de Cervantes da Saavedra.

                                                            Prof. Vasile Găurean