Furia pătimașă a dansului în Ciuleandra lui Rebreanu

Este un joc popular, ritmul progresiv merge într-un final spre vârtej și dezlănțuire, un soi de ritual euforic. După unii, Ciuleandra este compus din ciul de la ciulin și leandră, care, în terminologia populară are semnificație de mișcare dezordonată, la întâmplare, este asemănarea dintre mișcarea dezordonată a ciulinilor cu aceea a fetelor cuprinse de fiorul primei iubiri, ritual asemănător ca și în cazul Sânzienelor. Mitul Ciuleandra este un mit foarte vechi închinat cultului solar, după unii cercetători. Avem aici energie descătușată, întărâtare, furtună, sfidare, pasiune nebună, furia patimei omenești. Dansul extazului dionisiac, descătușarea instinctelor, dezlănțuirea nefastă a iraționalului.

         Liviu Rebreanu ne arată o obsesie devorantă, un dans exaltat, Puiu Faranga jucând Ciuleandra, nu se mai poate dezbăra de acest dans și din om sănătos, vrând să simuleze doar iresponsabilitatea, devine psihastenic, după care înnebunește în cele din urmă, posedat de demonul Ciuleandrei. Așadar, Puiu Faranga, din presupus nebun, chiar înnebunește, purta în sânge acest germen. Puiu a preferat să ucidă fiindcă, ,,trebuie”, a fost însă nebun în momentul când a ucis, sau a înnebunit în momentul când se învârtea sălbatec în Ciuleandra? Puiu este, în definitiv, un produs fatal al întregului lui șir de strămoși. În celulă, Puiu a început să joace Ciuleandra, fredonând în același timp, îmbrăcându-și sufletul într-o fericire pe care i-o da, cine știe, conștiința triumfului său. Înnebunise.

         Ciuleandra este o horă cum nu se mai găsește niciuna la fel la țară, este o beție a dansului, hora aceasta se aprinde și devine tot mai zvăpăiată, ajungând la un vârtej nebun, zidul care se mișcă pare un morman de carne fierbinte, trupurile sunt de foc, jocul merge în chiote prelungi, în timp ce fetele și băieții își topesc sufletele într-o înflăcărare supremă a pasiunii dezlănțuite. Văzând hora aceasta, Puiu Faranga a fost învăluit de o cumplită patimă.

         Amintirea dansului îl obsedează pe Puiu Faranga, aici fatalitatea joacă rolul decisiv, tânărul acesta se află în puterea unui monstru implacabil care caută să-l nimicească, omul fiind o jucărie în mâna destinului. Dansul este un clocot de patimă din negura vremurilor, asortat, din când în când, cu vreun țipăt de fată cu sânii aprinși de strânsoare. Brusc cântecul se frânge și îngrămădirea aceasta de tineri se risipește într-un hohot de râs, cu geamătul unei plăceri imense satisfăcute.

         În furia jocului, Puiu o simțise pe Mădălina lipindu-se strâns de el, simțindu-i respirația, provocându-i o poftă lacomă de ea, fiind obsedat și de melodia și de ritmul jocului.

         Putem face o scurtă comparație a Ciuleandrei cu dansul ,,Sirtaki” de la greci, cu ,,Tarantela” de la italieni, cu ,,Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc, sau cu hora din Prislopul lui Ion al lui Liviu Rebreanu.

         Putem noi să vedem nebunia asumată pe cale rațională? Omul se poate proteja refugiindu-se în nebunie, ca o soluție de criză, ca o salvare, întrucât este amenințat? Se poate simula nebunia fără ca această simulare să fie depistată? Oare omul care spune tot adevărul este nebun?

         Micile dansatoare japoneze au ceva tainic, ciudat, lent, religios și voluptuos, brațele lor mici și subțiri se îndoaie șerpește, ele dansează doar cu brațele, ceea ce vedem la toate dansurile orientale, picioarele au un rol foarte mic în acest dans, mișcările niponelor sunt ondulații  reținute, dansul acesta al lor fiind pentru ele, prin excelență, un solo și un spectacol. Balerinele noastre dansează mult cu picioarele fin rotunjite, la operă dansul nu exprimă nimic hotărât, avem aici grație, armonie, ușurință extremă și aici avem un spectacol și un solo, însă mult deosebit față de japoneze. Corpul balerinei este, într-un fel, nesupus legilor greutății, corpul se înnobilează, devine mai ușor. În Spania însă, în dansul ,,gitanelor” vedem un ceva cinic, sălbatec, aprins, este un dans pentru piața publică, mult mai apropiat de Ciuleandra noastră. Dansul oriental este un solo care ne spune despre izolarea femeii și gelozia stăpânului ei.

         Jocul Ciuleandrei îi oferă, la început, boierului Policarp Faranga o iluzie a perpetuării neamului său, pe urmă însă, îi acordă lui Puiu iertarea, iar ritmul imanent al jocului și lanțul cerc al participanților, oferă singura soluție posibilă, ieșirea prin moarte.               Dan Popescu