Bibliotecar Maria Adriana Zăgrean (CNLR Bistrița): Crâmpeie de cultură: ... bibliotecarul EMINESCU

„Citește! Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și imagini.” (M. Eminescu)

Destinul și memoria marelui nostru poet au fost, sunt și vor rămâne indisolubil legate de CARTE, de dragostea pentru cuvântul scris care a fost o condiție sine qua non a existenței sale.

Trăind într-un mediu unde cărțile erau prețuite, Mihai Eminescu va deveni el însuși mare iubitor și colecționar de carte iar mai apoi, în diferitele locuri pe unde a trăit și a muncit, cărțile aveau să-i fie singura și cea mai prețioasă avere. Când se muta dintr-o localitate în alta sau dintr-o locuință în alta, principala și cea mai grea problemă pentru Eminescu era să-și transporte biblioteca, apreciată de colegii și de prietenii săi. ,,Adevărata cultură poetul și-a făcut-o însă nu pe băncile sălilor de facultate (…), ci de-a dreptul din cărțile pe care le citea la bibliotecă sau acasă”, afirmă, pe bună dreptate, George Călinescu.

Orientarea sa spre studiu și erudiție, nepotolita sete de lectură, pasiunea pentru cărțile vechi și pentru informația căutată în fondurile arhivistice ale instituțiilor publice sau private constituie o importantă latură a personalității eminesciene. Astfel că, poate, nu întâmplător destinul a vrut ca poetul să se ocupe și de aceste patrimonii spirituale, mai mici sau mai mari, care sunt bibliotecile. Căci, pe lângă meseriile de revizor școlar și gazetar care l-au ajutat să supraviețuiască în momentele dificile ale vieții sale, Mihai Eminescu a fost și bibliotecar. Chiar în patru rânduri a îndeplinit această ocupație.

Astfel, în anul 1865 îl găsim la Cernăuți, ca elev de gimnaziu, găzduit în casa lui Aron Pumnul, unde  își asumă, un timp, responsabilitatea și grija pentru biblioteca iubitului dascăl Aron Pumnul, la care aveau acces toți gimnaziștii români. Iar Eminescu „începu să trăiască, să doarmă şi să viseze printre cărţi” (G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu).

Teodor Ştefanelli, unul dintre prietenii lui Eminescu, își amintea: ”Acuma locuia el la Pumnul şi îngrijea şi de bibliotecă. Aici trebuia să se fi simțit el în elementul său, căci rânduise biblioteca şi ştia unde se află orice carte. Nu mai trebuia ca mai înainte să scotoceşti tot dulapul pân-ce dai de cartea ce-ţi trebuia. Eminescu se ducea drept la dânsa şi o scotea dintre celelalte cărţi, dându-ţi-o cu un fel de satisfacţie şi dovedind astfel că cunoştea fiecare tom din această colecţie.”

Apoi, în anul 1871 îl aflăm a doua oară ca bibliotecar la biblioteca Societății studențești România Jună, la Universitatea din Viena, ales în acest post de către colegii săi. Eminescu, împreună cu un coleg, donează acestei biblioteci operele lui Gheorghe Șincai.

      Din 1 septembrie 1874, cu sprijinul lui Titu Maiorescu - care era atunci ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice - este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Bucuria resimțită la primirea acestui post, Eminescu și-o exprimă într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle: „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecul nostru atât de măreț în fapte şi în oameni”

Aici, Mihai Eminescu se dovedește nu doar un bibliotecar pasionat ci și unul avizat și foarte implicat. Proaspătul director pornește să revoluționeze instituția încredințată spre conducere: „... Având naivitatea să creadă că rostul ei este de a fi o fereastră permanent deschisă spre grădinile culturii actuale el pornește înflăcărat s-o sporească și s-o facă un instrument util de muncă” (G. Călinescu). Începe cu inventarierea și trierea volumelor pe care le avea atunci biblioteca, adică aproximativ ,,15 000 opuri”, cum reieșea dintr-o scrisoare a poetului. Convins de necesitatea unui catalog care să faciliteze accesul la informație, Eminescu se preocupă atât de aducerea la un numitor comun a fondului de bază, cât și a colecțiilor provenite din diverse donații. Foarte scrupulos, Eminescu pune în practică ceea ce Bogdan Petriceicu Hașdeu, fost director al bibliotecii din Iași cu 15 ani înaintea lui, exprimase ca deziderat: completarea fondului de cărți al bibliotecii cu edițiile vechi românești care trebuiau cumpărate de la anticari sau particulari. Se consideră că el a fost primul care a constituit ceea ce astăzi numim „fondul de patrimoniu‟. S-a ocupat apoi de schimbarea modului de organizare a cărților în depozite; urmărea cu strictețe ca cititorii să restituie la timp cărțile împrumutate și se păstrează somațiile pe care directorul Mihai Eminescu le-a trimis cititorilor rău-platnici în luna iunie 1875; a solicitat Ministrului Instrucțiunii Publice alocarea unui fond pentru achiziționarea de texte vechi din secolele XVII- XVIII. Mulțumită lui Mihai Eminescu, actuala Bibliotecă Centrală Universitară din Iași, care îi poartă și numele din anul 1953, adăpostește câteva volume vechi pe care el le-a cumpărat din anticariatele ieșene, precum tipăriturile realizate de Sf. Ierarh Mitropolit Dosoftei, la Uniev, în anul 1673: „Psaltirea în versuri” și „Acatistul Maicii Domnului”; opera lui Dimitrie Cantemir, „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea”, tipărit la Iași în 1698, un Sinopsis al Sf. Grigore Sinaiteanul și o serie de manuscrise din succesiunea unui renumit colecționar ieșean din a doua jumătate a secolului al XIX: Gheorghe M. Stihi. Salvate de la pieire de Poet, asemenea publicații, devenite astăzi de mare valoare bibliofilă, sporesc bogăția patrimoniului cultural românesc și universal.

Biblioteca a fost în viața lui Eminescu un eveniment fericit, un adevărat spațiu al reflecției și al acumulării intelectuale, unde și-a consolidat cultura enciclopedică, o instituție căreia poetul i s-a dedicat trup și suflet până la 15 iunie 1875 când își va părăsi postul, într-un mod umilitor, din cauza unor inamiciții politice. Poetul este hărțuit cu un proces legat de directoratul lui, proces care se încheie fără urmări, nefiind găsit vinovat.

Majoritatea exegeților eminescieni consideră că perioada cât poetul a fost bibliotecar și revizor școlar a fost cea mai prolifică a creației sale. În perioada șederii sale în „dulcele târg”, Eminescu a compus și publicat cele mai frumoase poezii ale sale.

Între anii 1884-1886 Eminescu va mai reveni la Biblioteca Centrală din Iași ocupând cu intermitențe un post de sub-bibliotecar, activitatea sa limitându-se la modeste lucrări de secretariat sau la înștiințări de restituire a cărților la  serviciul cu publicul.

Revenirea la biblioteca ieșeană are semnificații mai profunde, poetul, bolnav deja, a găsit în bibliotecă, încă o dată, un liman de liniște.

Chiar dacă nu deține o pondere biografică deosebită, bibliotecarul Eminescu fiind numai o ipostază în drumul deloc linear al vieții celui mai strălucit poet al neamului românesc, perioadele în care numele său a fost legat de bibliotecă constituie o mărturie semnificativă despre caracterul exemplar al personalității sale

Eminescu rămâne nu doar Luceafărul poeziei românești, ci și un model de angajament intelectual și moral pentru generațiile care îi urmează.

Bibliografie:

1. Călin VAMOȘ; Doina VAMOȘ / EMINESCU: viața unui om singular, Cluj-Napoca, Risoprint, 2008
2. G. Călinescu / București, Saeculum I.O., 1995
3. Teodor Stefanelli / Iași, Junimea, 1983
4. Nicolae IOSUB / 29 aug. 2024, Revista Luceafărul

Bibliotecar, Maria Adriana Zăgrean

Colegiul Național ”Liviu Rebreanu” Bistrița