VIRGIL ŞERBU CISTEIANU – O ALTĂ ISTORIE A GÂNDIRII ROMÂNEŞTI

,,Virgil Şerbu Cisteianu, dăltuieşte parcă de o veşnicie în atelierul său idei, meditaţii şi inspiraţii, cărora le dă nume, ca să le poată înregistra misterul şi vibraţia artistică. Valorificînd simultan căutările şi sensul existenţei, Virgil Şerbu Cisteianu trăieşte parcă sub un clopot aurit, dincolo de măsura timpului real, costumat în veşmântul imaculat al poeziei, respirând, ca pe o sevă comună, aerul tăios şi curat al unor nelinişti, regrete şi întrebări. Deşi ghilotina realităţii cade adesea peste labirintul sondării sinelui, poetul doreşte armonie cu Universul, cu cititorul său, precum şi aflarea unor răspunsuri, asupra cărora se apleacă prin meditaţii profunde.”

Am început cu acest citat din Maria Diana Poopescu dintr-un studiu publicat în revista ,,Gând Românesc” (nr.5 (33) din mai 2011) tocmai pentru a arăta că Virgil Şerbu Cisteianu e responsabil şi serios cu fiecare metaforă folosită, cu fiecare cuvînt inscripţionat pe trupul poeziei.

L-am cunoscut la 1 septembrie, 2011 la o lansare de carte la biblioteca Alba Iulia din Chişinău. Am fost impresionantă de faptul că dânsul a vorbit despre românii din Basarabia ca fiind parte componentă a românilor de peste Prut. Am înţeles că dragostea altruistă ce-o poartă de-a lungul vieţii sale, sprijinul acordat scriitorior din Basarabia sunt razele de lumină ce coboară pe scumpul plai mioritic. Regăsii în sufletul lui un potop de nobleţe neasemuită, o magie sensibilă faţă de cultură, ce îmbină cunoştinţele vaste de istorie, de literatură şi filosofie cu virtuţile sensibile din afară şi dinăuntru ale lumii. Dacă vrei să găseşti adevărata prietenie o găseşti la Virgil Şerbu Cisteianu. Din acest moment a luat naştere pritenia între cele două maluri de Prut.

Am primit câteva cărţi semnate de poetul Virgil Şerbu. Călătorind prin labirintul paginilor am descoperit că, Virgil Şerbu Cisteianu „scrie poezie fiindcă scrie”, „ondulaţiile lui sufleteşti scriu iubirea de poezie mereu în stare de veghe”, spunând că „poezia e o înnobilare a sufletului” şi „există în el o invazie de fericire dureroasă”, menţionând că „doarme materia” ce rodeşte gânduri continuu. E un suflet „legat de pământ” şi „nu hoinăreşte prin alte teritorii”, iubind cu desăvârşire frumuseţea lumii, evadând fericit în „materia poeziei cu sete de a fi în mijlocul sclipirii”. Virgil Şerbu Cisteianu e „un joc de cuvinte”, care îşi „duce cântecul chemării spre marea încercare”

Poemele sale poartă o meditaţie profundă asupra condiţiei umane:

„Din centrul universului

Condiţia umană mi-a apărut

Cu farmecul ei nostalgic

De apartenenţă la obârşia cosmică”

Trăirile eului se mistuie în văpăile aspiraţiei spre cunoaştere, iar lumina cunoaşterii rămâne nestinsă, călătoare şi eternă: „ Am urcat în viaţă trepte nenumărate, în urcuş greu. Niciodată nu m-am oprit la mijlocul drumului. Există în fiinţa mea ceva care mă îndeamnă să cresc mereu, să mă înalţ neîncetat. Creierul meu frământă gând. Mergi mai departe, mai departe, mai departe! Ascultă din nevoia mea dinăuntru, care mă sileşte să mă depăşesc. Nu mai ştiu cât voi mai putea călători prin galaxsii.” (50 de cugetări în faţa icoanei Eli).

Citind volumul Poeme pentru Icoana Eli în faţă răsare sufletul ca o pasăre ce gândeşte prin vis la cunoaşterea de sine, căutând sensul vieţii şi al morţii:

„ Întotdeauna, în faţă ta,

Am avut înfăâişarea tăcută,

Doar în gând îmi rosteam

Lacrimile durerii sociale,”

( Întotdeauna)

Fiecare om e o lume, o lume cu trăiri şi idei, cu visuri şi dorinţe în cuget şi speranţe pentru imaginea propriei vieţi. Poetul în poezia „De multe ori” conştientizează că melodia cântecului de viaţă poate fi interpretat prin căutări şi reflecţii.

„am înţeles că poate fi

triumful clipei,

prin care pot învinge

dramatice frământări,

în căutare de răspunsuri,

spre unde?

Arderile sale lăuntrice durează, stările sufelteşti, gândurile, imaginile trăiesc o maximă intensitate, singurătatea fiind o izolare sau un element al mediului „ Numai eu sunt în mine/ şi am pus sufletul meu/ paznic/” în care se naşte opera de artă. „ Aici e marea taină a creaţei/ din primăveri, din flori,/ din tot ce e cuprins, în necuprinsul/ Celui ce mă priveşte/”. Poetul îşi doreşte o armonie cu Universul, cu cititorul său, considerându-se un „timp indispensabil” de viaţă şi valorificând sensul existenţei, trăind parcă dincolo de măsura timpului real:

„Sunt un timp, un timp

unit cu viaţa.” (Timp)

„Ocrotire dă … înţelepciunea. Înţelepciunea ţine în viaţă pe cei ce o au” Ecleziastul 7:12

Virgil Şerbu Cisteianu este un om cu înţelepciune deplină, frumosul cuprinde în accepţia dânsului adevărul. Adevărul pentru Virgil Şerbu Cisteiaunu ar fi: În ce orizont spaţial trăieşte sufletul, care vorbeşte despre personalitatea fiecăruia. Nemurirea sufletului poate fi dobândită numai prin luptă şi anume, pentru idealul măreţ ce va rămâne prin faptă, prin existenţa sa ce e în veşnică căutare a unei perfecţiuni interioare, având sentimentul singurătăţii:

„ Eu vreau să-mi consturiesc

Dualitate cu lumea

Să nu fiu abandonat de moarte

Să am sentimentul singurătăţii.”

Cred că cea mai puternică senzaţie pe care o degajă poezia lui Virgil Şerbu Cisteianu este aceea de trăire şi iubire spirituală, fiorul liric străbatând calm versurile poetului, reclamând frumos erosul:” Dacă naşterea e rodul iubirii/ înseamnă că iubirea e fructul/ sărututlui ca simbol al totului,/ cu sesizabile fluidităţi,/ de arderi lăuntrice/ ce capătă uneori forme/ complicate, care curg/ din materia ce se adună/ în sine pentru exprimare./ Aici trebuie să accentuăm faptul că femeia ocupă un loc aparte în atelierul de scriere a poetului, şi anume este parte componentă a creaţiei percepută drept adevăr născut din propria-i fiinţă: „ Este drept, cu femeile/ m-am purtat frumos/ pentru că ele s-au născut din mine./

În concluzie putem afirma, Virgil Şerbu Cisteianu pledează pentru o altă istorie a gândirii româneşti (Constantin Noica), fiind permanent disponibil de a proiecta tipuri ideale de umanitate, având bogăţia şi sufletul culturii mereu în căutare de absolut : Ştiu că sunt ceva puţin/ dar vreau să găsesc/ cugetul meu în rost/ ca să astup golul lăuntric/ să pot urca în leagănul divin/ să devin mai mult/ de cât sunt/ un absolut/ dizolvat în sângele/ din care înfloreşte iubirea./

OXANA MUNTEANU