POEM PENTRU SATUL NATAL

(vol. ,,ANOTIMP CERNUT’’ de VERONICA OŞORHEIANU)

MOTTO: ,,Oriunde-aş merge-n lume, sfânt va rămâne locul

Unde cuvântul mamă, întâi l-am învăţat;

Şi-am să le spun la toţi că mare e norocul –

Să ai o rădăcină în lume de la sat.’’

(Gând la ceas de sărbătoare, de V.O.)

Anotimpuricernuteînvânt!

Şitimpul le-aîncrustatînrăbojulamintirilor, care le-a păstratîninimă, luându-şidrumulsprecuvânt.

Cuvântul se zbate nostalgic şiîndreptându-se sprevatracopilăriei,gândul se toarnăînversplin de dor: ,,Dorule, cegând mi-ai pus, / De-mi tot laşiceva de spus, / Desprevremuri, de atunci, / Cândumblamdesculţă-n lunci, / Printreierburirourate, / Prinpăduriînnegurate, / Pe sub faldulnorilor, / Încânteculploilor - / Bătândzimţiifrunzelor / Din plinulpădurilor? / Dup-atâtavremedusă, / Vorba mea-încănespusă / Mai miroasearăşină, / Şi-a răcoare de fântână / Pusă la răscruci de sat / Pentruomulînsetat.’’(Dor nostalgic)

Plecarea din sat e însoţită de sfatul înţelept al tatălui, crescut şi trăit în legea străbună: ,,- Ai grijă, fata mea, să nu minţi niciodată, / Aur să fie-n jur, să nu furi, că-i ruşine; / Răspunsul dă-l atunci când fi-vei întrebată, / Ş-aminte ia la cei mai înţelepţi ca tine.’’ (Zestrea)

La ţară copilul se căleşte mai devreme, înfruntând primejdiile: ,,Curajul mi l-am câştigat, / Bătând o coasă-n vârf de munte, / Să sperii lupul ne-mâncat, / Care venea să se înfrupte. (...) / Şi tot curaj am câştigat, / În nopţile de vară scurte, / Când tata mă mâna în sat, / S-aduc mâncare, sus în munte.’’ (Ucenicie)

Apoi pe calea vieţii neliniştile apar tulburătoare: ,,/ Mă zbat în pânza semnelor de întrebare / Şi nu ştiu ce cărare să apuc, / Să uit de starea mea de-nsingurare, / Să nu mai fiu în lume, pui de cuc / (...) Nădejdea o găseşte în rugăciune: ,,Dă-mi, Doamne, pacea primăverii, / Când floarea cotropeşte-orice grădină, / Statornică sădeşte-mi credinţa Învierii / Ce-aduce omenirii acea lumină lină’’ (Credinţă statornică). Aceleaşi rezonanţe răzbat în poezia ,,Dangăt sfânt’’: ,,În casa Domnului, oriunde am intrat, / Întotdeauna L-am simţit aproape, / Dar clopotele nicăieri nu bat / Ca-n satul meu, cu sunete curate’’ (...) ,,Mai ţine, Doamne, meşteri iscusiţi / De clopote ce cheamă la rugare, / Şi-ndură-te de cei blagosloviţi, / Ca să le bată pentru fiecare’’. Arta meşterilor populari ne este redată şi-n poezia ,,Măiastra mângâiere’’: ,,Cândva, / Sâni rotunzi a fost lutul / Din mâna olarului. / De aceea îl mângâie / Cu atâta dăruire, / Zămislind ulciorul străvechi’’ / . Chiar coperta cărţii împodobită cu două imagini din tablourile regretatului pictor naiv Gălan din Leşu ne ilustrează ataşamentul poetului faţă de arta satului.

O dragoste neîmplinită i-a lăsat în inima poetei nostalgii târzii: ,,Dar soarta ne-a pecetluit-o nenorocul / Cu o pecete grea de piatră viorie / Ce ne-a strivit speranţa, când a sosit sorocul, / Şi ne-a rămas doar dorul de-o toamnă ruginie.’’ (Dor de-o toamnă ruginie). Sau : ,,Dacă-ntâlnesc în calea mea, / Brânduşe – flori ale-mplinirii, / În suflet îmi vor deştepta / Ecouri stinse-ale iubirii.’’/ (Ecouri de toamnă)

Cu o alcătuire fizică robustă, poeta dispune în egală măsură şi de profunzimea emoţiilor, dar şi de tehnica transmiterii lor într-o formă clară şi de o sensibilitate aparte, care te cuprinde în mrejele ei de la lectura primelor pagini. Cadrul tipografic nu-mi permite o redare în amănunt a bogăţiei sentimentelor exprimate, iar de analiza literară au grijă criticii.

Ca simplu cititor eu pot face o singură recomandare: DACĂ VREŢI SĂ TRĂIŢI O SINGURĂ ZI ÎN FARMECUL VIEŢII PATRIARHALE, DERULATĂ ÎNTR-UN SAT DE MUNŢI, CITIŢI CARTEA VERONICĂI OŞORHEIANU ,,ANOTIMPURI CERNITE’’!