Traian Băsescu vrs. Statul social

Statul, după Cicero, este „lucrul public” (res publica) lucrul poporului, dar poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare, ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune”. Este, deci, un stat social şi nu unul supus arbitrajului oricărui individ aruncat de valul istoriei pentru a conduce mulţimea, aşa cum o face Traian Băsescu. După 6 ani de „şef al statului” domnia sa află azi că România este un stat social care întreţine, fără muncă, peste 10 mil de cetăţeni, inclusiv cei două sute de băgători de seamă din administraţia prezidenţială, adică instituţionalizaţi, uitând că 6 mil. de pensionari au muncit o viaţă întreagă pentru a beneficia de o pensie mizerabilă, şi aceea diminuată de statul social.

Statul social al lui Traian Băsescu în loc să creeze loc de muncă prin investiţii curajoase, a dus ţara în ultimii 2 ani la o datorie externă de aproape 100 miliarde de euro. Toate ţările din UE, din care face parte şi România, sunt state sociale, tocmai datorită faptului că şi acestea şi-au diminuat drastic forţa de muncă din cauza îmbătrânirii populaţiei pe care acestea au obligaţia să o întreţină, în schimb, productivitatea muncii în statele civilizate din UE este de 10 ori mai mare decât în România, ţară în care munca a ajuns o povară şi nu o sursă onestă pentru un trai decent. Membrii săraci din estul Europei le-a accentuat şi mai mult statutul de state sociale acelor ţări bogate ale Europei suficient de norocoase că s-au găsit pe partea bună a baricadei după cel de-al doilea război mondial şi care, puse în faţa unui fenomen aproape de necontrolat care este cel al imigraţiei săracilor, trebuie să combine educaţia internă cu o recunoaştere explicită a existenţei unor constrângeri sociale, explicând însă beneficiile unei imigraţii controlate care le alimentează forţa de muncă, altfel Europa ajungând să devină o „casă de bătrâni”.

Mai marii UE trebuiau să prevadă că noii membri vor aduce cu ei şi sistemele de asistenţă socială slabe şi fragile, precum cel din România, care au sacrificat deja, conştient sau nu, o generaţie pe altarul tranziţiei economice. Îşi mai pot oare permite acestea o altă tranziţie dureroasă după aderare, îngroşând astfel rândurile învinşilor?

Guvernanţii noştri, sub influenţa „educaţiei economice” a preşedintelui Traian Băsescu, o tot dă înainte cu creşterea PIB-ului ca element economic ce determină bunăstarea naţiunii, uitând cu desăvârşire de adevărata categorie economică menită să ateste bunăstarea – Venitul Naţional, cel care rămâne după scăderea cheltuielilor, altfel PIB-ul putând fi asemănat, după analiştii americani, cu o „maşină de calculat care poate aduna dar nu poate scădea”. De fapt, acest indicator economic a fost creat chiar de Departamentul american al Comerţului în perioada de vârf a crizei economice din anii 30 şi a fost la început folosit ca instrument pentru măsurarea redresării economice naţionale şi mai apoi, pentru monitorizarea capacităţii de producţie militară în perioada celui de-al doilea război mondial, care a scos ţara din criza economică. Deci, marea problemă este aceea că PIB-ul nu face diferenţa între activităţile economice care îmbunătăţesc nivelul de trai al populaţiei şi cele care nu o fac.

Aşa se face că, pentru a creşte PIB-ul ţării cu 1,5% în anul 2011, regimul Băsescu va duce învăţământul în colaps prin scoaterea din sistem a mii de dascăli, va închide 200 de spitale, va închide mine şi căi ferate, va privatiza societăţi de stat rentabile, va menţine evaziunea fiscală ca sursă sigură de venit pentru partidele politice aflate la putere, iar pentru întreţinerea în continuare a statului social, urât de Băsescu, se va împrumuta în continuare cu miliarde de euro şi dolari băgaţi în consum şi nu în investiţii care să creeze locuri de muncă, bani care vor fi aruncaţi în spinarea generaţiilor viitoare pentru supravieţuirea celei prezente.

Dar, să-l cităm pe fostul senator Robert Kenedy, cel care a rezumat cel mai bine deficienţele folosirii PIB-ului pentru a defini bunăstarea economică a ţării: „PIB-ul include contaminarea atmosferei, reclamele pentru ţigări şi ambulanţele folosite pentru carnagiul de pe autostrăzile noastre. Numără lacătele speciale pentru uşile noastre şi închisorile pentru cei care le sparg. Include distrugerea pădurilor şi moartea apelor, nu ţine cont de sănătatea familiilor noastre, de calitatea educaţiei. Este, la fel de indiferent la decenţa mediului de lucru din fabricile noastre şi la siguranţa de pe străzile noastre. Nu include frumuseţea poemelor, trăinicia căsătoriilor noastre, inteligenţa dezbaterilor publice sau integritatea funcţionarilor publici. Pe scurt, măsoară totul, cu excepţia a ceea ce face ca viaţa să merite să fie trăită”.

Acest fel de PIB întreţine statul social al lui Traian Băsescu.