AGRESIVITATEA ÎN RÂNDUL COPIILOR

Există în prezent multe plângeri în legătură cu agresivitatea copiilor. Sunt oare copiii noştri mai agresivi decât generaţiile anterioare, există cauze actuale care determină aceste manifestări violente?

E bine să facem o diferenţiere între agresivitate, care este carecteristică şi indispensabilă vieţii (animale şi umane) şi violenţa ca manifestare exterioară a ei, în alte situaţii decât cele în care este ameninţat individul. Aşadar, acceptăm cu uşurinţă apărarea de pericole externe, indiferent de forma care o îmbracă, dar ne sperie manifestările violente cărora nu le găsim imediat un motiv.

Aşa ajung părinţii, educatorii să se plângă de violenţa copiilor, fie ea fizică sau verbală. Unii susţin că toţi copiii se bat şi nu este nimic rău în asta, alţii intră în panică atunci când îşi aud copiii ţipând, iar o altă categorie consideră că astăzi copiii sunt mai “răi” decât înainte.

Pentru manifestările violente ale copilului există explicaţii mai simple sau mai complexe; De exemplu:

- copilul a văzut scene violente şi le imită;

- alţii au fost violenţi cu el;

- societatea în care trăim cultivă violenţa;

- copilului i s-au tolerat toate capriciile, iar când i se refuză ceva, el devine agresiv, considerând că i s-a încălcat un drept;

- copilul a fost tratat prea sever şi violenţa lui este o formă de răzbunare;

Dincolo de toate ipotezele, rămân întrebările: “Ce facem?”, “Cum reacţionăm?”, “Cât de eficientă este pedeapsa?”, “Dar recompensa?”.

Primele demersuri sunt simple, chiar banale, constând în formulări de genul: “Nu e frumos ceea ce faci!”, “E ruşine să… “, ori pedepse alese de părinte sau educator. Aceste încercări sunt adesea sortite eşecului, fie comportamentul nu se schimbă ori chiar se agravează, fie este înlocuit cu alt “demers” al copilului.

A doua încercare, mult mai dificilă, este aceea de a înţelege cauzele comportamentului violent al copilului. Sursele violenţei nu sunt întotdeauna conştientizate sau uşor de acceptat de către părinţi ori educatori. Ne este greu să recunoaştem că am fost violenţi cu copilul sau să facem legătura între certurile din familie şi comportamentul agresiv al acestuia. E mai uşor să spunem: “Copiii sunt violenţi pentru că asta văd la televizor!”. Sigur, într-o anumită măsură, acest fapt este real, dar stă în putinţa părinţilor şi a educatorilor să stabilească un program al copilului care să-l ferească de aceste influenţe.

Revenind la rădăcinile ascunse ale intenţiilor sau faptelor de agresivitate, trebuie să recunoaştem că acestea pot fi nebănuite. De exemplu, frica poate determina un comportament agresiv. Cine se gândeşte că eă ea te-ar putea face violent? Şi totuşi, ştim cu toţii că “cea mai bună apărare este atacul”. Iată, am descoperit că violenţa poate fi o formă de apărare.

Ideal ar fi ca aceste cauze să poată fi descoperite de subiectul însuşi. În caz de nevoie, el poate fi ajutat de psiholog, de medic, părinte, profesor. Sursa manifestării violente se află în psihicul copilului. De aceea trebuie ajutat să o descopere, să o înlăture, să-şi reia creşterea afectivă, să-şi construiască un drum care nu mai are nevoie de comportament violent, să poată face faţă situaţiilor şi persoanelor întâlnite, să nu-şi ascundă gândurile şi trăirile afective în spatele pumnului sau vocabularului indecent. Copilul trebuie să înveţe să spună ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea să schimbe, deci SĂ PUNĂ ÎN CUVÂNT CEEA CE PÂNĂ ACUM PUNEA ÎN ACT VIOLENT.

Prof. PURCAR NORETA

Înv. POP ELENA

Şc. Gen. nr. 4 Bistriţa