Clişeele din viaţa noastră

"Nu însemni nimic pentru mine!" sau "Eşti totul pentru mine!”

Sunt judecăţi de valoare extreme, neverosimile.

Judecata: nu eşti nimic pt mine, probabil că provine din nemulţumirea omului faţă de cineva, care nu-i (mai) satisface aşteptările, de orice natură să fie ele.

Odată l-am interogat pe prietenul prietenei mele: de ce nu vrei să mai fii prieten cu prietena mea? De ce?! Că nu are strălucire! - mi-a răspuns. Astfel, ea a ajuns doar o amintire vremelnică, eventual o avuţie moartă, pe care uneori viaţa ţi-o scoate şi a doua oară în cale... şi atunci începi reevaluările... nimicul începe să cântărească mai mult decât nimic... totul depinde de reperele de comparaţie şi de stările de fapt... lucrurile pot fi relative pentru aceleaşi persoane în timpuri diferite.

Polarizarea stărilor emoţionale favorizează trecerea de la sentimente pozitive la cele negative şi invers. Aşa cum o dragoste mare se poate transforma peste noapte într-o ură înverşunată, într-un dispreţ intens, într-o nemulţumire fără margini, dar şi invers, dacă îngăduie premisele sau dacă se reinstaurează aceleaşi condiţii generatoare. De multe ori iubim aceaşi persoană în timpuri diferite.

Eşti totul pt mine! Eşti lumea mea!...

Poate fi cineva totul pentru altcineva? Viaţa se poate reduce la două persoane? Această hiperbolă, de fapt, ce rol îndeplineşte? Doar să mărească importanţa cuiva pentru cineva. Un clişeu exagerat, departe de logica demonstrativă. A crezut vreo fată pe vreun băiat, care i-a promis, că-i aduce şi luna de pe cer?! Ar fi şi păcat. Ce ar face ceilalţi, care vor să admire şi ei luna în plină dragoste?!

Eşti lumea mea! Dar unde-i lumea lui? El ce aduce în această legătură? Cu această afirmaţie crede el, că toate valorile se pot suprapune? Putem crede în persoane perfect simetrice? Nu. Şi atunci poate fi verosimilă această afirmaţie: că tu eşti totul pt mine..? Eventual în cazurile de depersonalizare, în care persoana renunţă la nevoile proprii, dar până la urmă victima conştientizează sacrificiile sale şi într-o bună zi se revoltă într-o formă vădit agresivă.

Timpul ne schimbă judecata? Da, şi nevoile. Unele persistă în vreme cu mai mare sau mai mică intensitate, altele dispar, şi apar altele noi cu mai mare pregnanţă. Toată viaţa noastră este o evaluare şi o reevaluare. Cum suntem noi, cum sunt alţii, cum e să dăm, cum e să primim, cum sunt alţii, când le oferim ceva sau când le refuzăm ceva? Toată viaţa este o înţelegere, un târg, un schimb: dau, iau, mi se oferă sau sunt refuzată, neglijată; ofer, refuz, neglijez şi eu la rândul meu. Iar aceste schimburi sunt însoţite de judecăţi de valoare din partea noastră şi a altora, pe care ar fi bine, să le formulăm cât mai obectiv, fără exagerări caraghioase, clişeice.