DESPRE ROMANELE MELANIEI CUC

În preajma Anului Nou, 2009, notam într-un caiet următoarele cuvinte despre Melania Cuc: Muza nu o lasă-n pace/ O provoacă, n-ai ce-i face/ Şi-ntr-un nesfârşit elan/ Dă roman după roman! Acest „portret cu schepsis” urma să fie publicat în CUIUL LUI PEPELEA, dar ... n-a fost să fie.

Afirmaţia mea, cu privire la Melania Cuc, însă se adevereşte, zi cu zi, ca fiind reală. După MIERCUREA DIN CENUŞĂ, nici n-ai reflectat bine asupra acestui roman şi apare DANTELA DE BABILON.

Am să mă refer, succint, la romanul MIERCUREA DIN CENUŞĂ.

Prefaţatorul, Aureliu Goci, caracterizează romanul MIERCUREA DIN CENUŞĂ ca fiind: „o naraţiune debordantă în formulă postmodernistă a operei- bazar [...], creaţie fantezistă performantă în zona detaliilor, a imprevizibilităţii cursului narativ şi nu în sensul construcţiei.” Aureliu Goci spune mai departe că acest roman este o proză de imaginaţie şi nu o operă de cunoaştere. Romanul se încheie în modul burlesc, sarcastic, fantastic, personajele sunt reînviate, sunt personaje arhetipale. Este o operă bramburită voit... în care se rescriu şi se contaminează miturile tradiţionale. De exemplu: Povestea lui Rasputin intră în naraţiune cu Cenuşăreasa. Moartea devine un personaj cvasi simpatic, iar Harap Alb flirtează cu Ana lui Manole. Impresionantă este în MIERCUREA DIN CENUŞĂ descrierea pe spaţiul a 60 de pagini a stării de comă în care un personaj anonim, CENUŞĂREASA, se zbate între viaţă şi moarte. Aureliu Goci spune: „...o suferinţă exprimată direct, brutal, fără reţinere, ca într-o operaţie pe viu, fără anestezia cuvintelor.”

Un personaj aflat în Spitalul de Urgenţă trăieşte sub presiunea numărătorii inverse, ne ţine într-o tensiune psihică brutală până când, scăpând de starea critică, evadează într-o zonă de mit.

La fel cu Dacia Diugan din romanul FEMEIE ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU care, ajungând într-o lume paralelă trăieşte o experienţă dură, neputându-se adapta la o viaţă primitivă trăită într-un trib din vremuri arhaice.

Se pare că preferinţa autoarei este să ne dea romane de factură psihologică – de data asta, în: DANTELA DE BABILON, primând psihologia colectivă. Este descrisă psihologia mulţimii aparţinând unui grup de oameni aflaţi în detenţia teroriştilor într-o zonă a Bagdadului. Mulţimea de oameni reacţionează, se aprinde de revolta neraţională a musulmanilor, în concepţia cărora lupta distrugătoare a două tabere are rostul sfânt de a scăpa omenirea de răul infiltrat în ea, de a-l elimina.

În acest fel ei îşi justifică logica activităţilor teroriste.

O grupare eterogenă de oameni aflaţi întâmplător în zonă, fiecare cu alt interes şi trăind la alt nivel material şi cultural, sunt exilaţi într-o aerogară degradată şi părăsiţi sub supravegherea a doi terorişti încrâncenaţi, care la orice mişcare ar putea, printr-un foc de armă, să detoneze o îngrămădire de muniţie, bombe, explozibile diverse şi să provoace Apocalipsa.

Aflaţi într-o situaţie limită, fiecare reacţionează în felul său: unii devin lideri, cu putere de antrenare a masei, alţii devin solidari şi darnici sub imperiul presiunii morţii posibile, alteori înebuniţi cu toţii în căutarea unei victime, pe care, acuzând-o ca aducătoare de primejdie, decid să o masacreze.

Interesantă este mişcarea maselor, care, sub imperiul fricii, fiind intrată în panică, acţionează când haotic, când raţional şi solidar, dar care, în final, pierzându-şi dorinţa de eliberare din cauza sleirii puterilor, se întreabă inerţi: „Suntem liberi, de ce nu plecăm? De ce am pleca?”

Fantastica doamnă Melania Cuc, o persoană „delicată”, s-a dovedit, şi de astă dată, a fi precum depozitul de muniţie din aerogara romanului său: o resursă de explozibil literar, care poate oricând să se declaşeze cu energie de pagini interminabile, de scene pline de suspans- în faţa căreia nu-ţi rămâne decât să te miri.