ECUMENISMUL FRICII

Dantelă de Babilon e încă o formulă narativă pe care o încearcă Melania Cuc, una care îi impune restricţii, dar îi şi deschide un orizont nu mai puţin generos, acela al psihologiilor umane.

O naraţiune la persoana întâi, cu autoarea protagonistă în pielea unei jurnaliste, „o jurnalistă fără de minte, ce şi-a propus să ajungă şi să transmită ştiri de pe linia întâi a unui front fără pifani şi fără ordin de zi pe cazarmă”, într-un exerciţiu profesional imaginar, într-un teritoriu cu dimensiuni de fenomen: terorismul, luarea de ostatici, de prizonieri civili. O experienţă limită, cu mare încărcătură de risc, prin care au trecut atâţi jurnalişti şi nu numai.

Nici pentru naratoare lucrurile nu sunt bine definite, limpezite: „Nu ştiu dacă dorm şi trăiesc un coşmar, nu ştiu nici dacă sunt trează şi martoră la nebunia umană”.

E o naraţiune în care îşi arată faţa un ecumenism al fricii, al vinei comune, cu solidaritatea, speranţa şi laşităţile lor: „Musulmanii, creştinii, budiştii, ideii, brahmanii şi ateii, toţi suntem amestecaţi, facem parte, avem o vină anume”.

Un roman al spaţiului închis, în care contează doar dimensiunea interioară, lăuntrică, accentele fricii şi ale licăririlor de speranţă.

Un roman psihologic, într-o curgere firească, clasică, cu respectarea rigorilor genului. Cu foarte multă artă în a decupa detalii, în a le da relief, încărcătură de simbol.

Dar şi analiză sub raport religios, a unei lupte fratricide, în spţiul matrice al creştinătăţii, între „reprezentaţi ai două seminţii din triburi vechi şi trecute în egală măsură prin sita şi dârmonul vremurilor, pentru a nu uita pentru ce se urau de moarte”.

Sub cerul Bagdadului se derulează şi acest război psihologic, dincolo de cel real, cu mize oculte, „într-o aerogară asediată şi în care câteva zeci de civili, care au nimerit la locul şi timpul nepotrivit - facem obiectul negocierilor dintre autorităţile militare internaţionale şi teroriştii fără frontiere”.

Lelia sau Laila e personajul care intră în ecuaţia condiţiei de ostatică, cu timp şi răstimp pentru incursiuni anamnetice, pentru evaluarea unor fapte din biografia sa. Ca într-un fel de explicare a hazardului de a se afla în loc nepotrivit la moment nepotrivit.

Dar e şi prilej pentru a constata că „teoria supravieţuirii sub frică, nu funcţionează fără recurs la umilinţă”, pentru că cei prinşi în lupte străine de ei au ca „punct comun dorinţa de supravieţuire”, ori această dorinţă îi face pe mulţi să lase garda jos.

Aşteptarea, ea însăşi un „personaj”, developează trăsături de caracter, gesturile dau măsura profilului fiecăruia în parte, fie terorist, fie prizonier. Pînă la un loc, această stare aminteşte de Deşertul tătarilor, a lui Dino Buzzati.

Melania Cuc ştie să contureze cu abilităţi de pictor, din câte o tuşă de culoare, portrete... psihologice: Laila, soldatul mercenar, Mandea, Arnadze, adolescentul paralitic, Salomeea, văduva veterinarului din Egipt, Johnathan, Barby, Cecilia,... un fel de Arcă a lui Noe pentru seminţia umană, de vârste şi categorii sociale diferite, de etnii diferite, printre care se află şi români, rătăciţi ai sorţii.

Nu mai puţin reuşit e portretul colectiv, de turmă sau de „cloacă”, „o ceată de prizonieri aduşi la limita sălbăticiei”, cum îi numeşte autoarea, cu solidarităţi şi egoisme, cu gesturi când emoţionante, când comice în tot tragismul lor, hilare, absolvite de orice logică, atunci când nu par absurde sau cel puţin nelalocul lor. Ori ţinând de logica de circumstanţă, cea care face posibile „fraternizări”, precum alăptarea de către Barby, albă, a copilului unei negrese, căreia i-a secat laptele matern. („Gheaţa dintre două mame, dintre două rase umane, a fost gata spartă”.)

Dantelă de Babilon, o ficţiune literară, are toate datele realului, se hrăneşte dintr-o cazuistică bogată, trecând dincolo de relatarea jurnalistică, de imaginea de suprafaţă, atingând resorturile intime ale trăirilor posibile în situaţii limită.

Ficţiunea are verosimilitate, chiar dacă nu are suport real, concret. E o lume posibilă, dincolo de real, dincoace de imaginar.

Melania Cuc nu duce lucrurile spre un carnagiu. Ea preferă carnagiul sufletesc, cel în care e schilodită şi atidudinea în faţa libertăţii. Lăsaţi de izbelişte de către terorişti, prizonierii de ocazie îşi pierd busola: „Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecăm?! De ce am pleca?..” Aceasta pentru că lupta nu se dă cu duşmanul din afară, ci cu cel dinlăuntrul fiecăruia: „Dacă suntem prizonieri, suntem închişi doar în propria noastră laşitate”.

NICOLAE BĂCIUŢ