Marta Petreu – Poezia e la Bistriţa

În cea de-a treia zi a Festivalului de poezie şi muzică de cameră, ediţia a IV-a, desfăşurat sub genericul: Poezia e la Bistriţa, între alte activităţi minunate, au fost lansate două cărţi scrise de Marta Petreu:
„Apocalipsa după Marta”, Editura Polirom, 2011 şi „O zi din viaţa mea fără durere”, Editura Polirom, 2012.
Înainte de a citi din propriile creaţii, Marta Petreu a răspuns cu disponibilitate şi energic la întrebările poetului Radu Vancu.
Vorbind ca la catedră – este profesor de istoria filozofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai” – i-a sfătuit pe tinerii poeţi/scriitori să meargă pe un singur gen literar şi să publice puţin, dânsa regretând că s-a împrăştiat, scriind mult şi în mai multe domenii:
poezie, roman, eseuri, studii.
Din volumul „Apocalipsa după Marta” vă invit să citim o poezie:
„Locul plângerii

Există o vale lungă cât zidul chinezesc
numită a plângerii
sau poate este vorba despre un zid de piatră
înalt cât vezi cu ochii
numit al plângerii
Zid sau vale – ce contează

Ştiu prea bine locul ăsta al plângerii compact ca viaţa

Facă-se voia ta a lui a voastră a lor
Facă-se voia oricui
aici acasă în locul plângerii
amin”
Şi acum, cu drag vă mai fac o invitaţie: să citim împreună din volumul „O zi din viaţa mea fără durere”. Marta Petreu este doctor în filozofie al Universităţii Bucureşti, iar cartea din care am ales un fragment este o operă de filozofie, dar şi de literatură.
Iată începutul cărţii:
„Despre un timp sufletesc
Oare dacă n-ar fi suflet ar fi timp sau nu?, se întreabă Aristotel în Fizica(233 a); şi, recunoscând aproape cu resemnare dificultăţile pe care o asemenea întrebare le ridică subiectului cunoscător („Chestiunea este greu de rezolvat”), Stagiritul conchide, pe baza unor raţionamente analogice, că este cu neputinţă să existe timp fără suflet. Parva naturalia nuanţează această relaţie de condiţionare: şi anume, criteriul de împărţire a timpului în trecut, prezent şi viitor este unul de natură sufletească – procesele psihice prin care omul se raportează la esenţa destrămătoare a schimbărilor care, toate, stau sub semnul lui Cronos: pentru prezent avem percepţia, pentru viitor speranţa, iar pentru trecut amintirea(449b). Câteva secole mai târziu, în Confesiunile sale, Fericitul Augustin repetă, dar cu mult mai dramatic, întrebarea filozofului din Stagira: Ce este într-adevăr timpul? [...] Astfel, Doamne, eu măsor şi ştiu ce măsor. Măsor mişcarea corpurilor cu ajutorul timpului. Dar timpul însuşi nu-l pot măsura. Iar liantul dintre trecut-prezent-viitor este numai conştiinţa fiinţei patetic-interogatoare: În tine, sufletul meu, măsor deci timpul. Sufletul este atât liantul care dă clipelor unitate, cât şi bisturiul care le separă, pentru că desparte inexistentul (a fost, va fi) de existent (este): Ceea ce îmi apare acum cu claritate, în mod evident, este că nici viitorul, nici trecutul nu există şi că nu este propriu a spune că sunt trei timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul, dar s-ar spune poate mai bine timpurile sunt trei: prezentul trecutului, prezentul lucrurilor prezente, prezentul viitorului, căci toate aceste trei timpuri sunt toate trei în sufletul meu şi în altă parte nu le văd. Prezentul trecutului este memoria, prezentul prezentului este intuiţia, prezentul viitorului este aşteptarea (Confesiuni, XI, 20).
Sau, cum spune T:S: Eliot, pentru că neamul omenesc/Nu poate-ndura prea multă realitate, îi este dată doar realitatea prezentului (aşadar percepţia, despre care ne vorbeşte Aristotel, sau intuiţia, după cum spune Augustin),”
Cartea aceasta merită citită pentru că ne incită pe noi înşine să medităm la istoria ideilor filozofice ale lumii scrierilor cunoscute de umanitate. Dacă luăm numai textul citat mai sus şi vedem cum, gândindu-ne, pentru noi prezentul este şi percepţie şi intuiţie, deci, prin ce simţim, conştientizăm noi pentru noi înşine ce este prezentul, vedem cum unificăm gândirea înaintaşilor, dar să mergem mai departe, să citim toată cartea să vedem gândirea Martei Petreu, contemporană cu noi.
Am avut bucuria, şi îi mulţumesc încă odată Doamnei Marta Petreu, să îmi ofere dedicaţii preţioase pe cărţile domniei sale lansate la Bistriţa în ziua de 14 iulie 2012.
Personal, prin graţie divină, am mai avut un eveniment fericit şi anume acela că am purtat o conversaţie luminoasă cu soţii Amalia şi Ovidiu Pecican.
Pe Ovidiu Pecican îl mai văzusem la TVR Cluj unde realizează emisiuni remarcabile, unele despre Bistriţa, dar pe artista Amalia Lumei Pecican am întâlnit-o prima dată.
Desigur, când am ajuns acasă am primit ajutor de la Internet şi am aflat mai multe despre activitatea artistică a domniei sale ceea ce vă invit şi pe Dumneavoastră.
În ceea ce priveşte scrisul Amaliei Lumei – scrie la revista Apostrof alături de Marta Petreu – am postat deja pe blogul meu personal jenita.ro un text prin care prezintă o lucrare importantă sosită la redacţia acestei publicaţii din Cluj.
Aşa cum am mai spus şi altă dată, pentru acte culturale deosebite şi pentru întâlniri programate, dar şi neprogramate, veniţi la Sinagogă, intrarea este liberă!