O CARTE CANON

Motto: A lăsa nescris... este inimii durere.”
(Miron Costin)

Pentru cei care s-au obişnuit cu scriitori canonici, numirea unei cărţi „canon” pare cel puţin îndrăzneaţă, menită să nască dispute fără sfârşit. Luând lucrurile mai uşor, de ce nu s-ar numi cărţile de căpătâi cu acest termen „magic”, de „canon”, pentru că şi ele alcătuiesc o listă de valori eterne. Proaspăt apăruta „Anaforaua liturgică”, scrisă de către părintele profesor Nicolae Feier, este o carte ce merită aşezată la loc de cinste.
Până în prezent, Nicolae Feier a ieşit în lume cu următoarele cărţi: „Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin”, „Panteonul bistriţenilor”, „Besii”, „Zestrea strămoşească”, „Episcopi în mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei” şi „Ţara Bistriţei”. Este inclus în Dicţionarul enciclopedic „Personalităţi române şi faptele lor”, coordonat de Constantin Toni Dârţu, face parte din Antologia româno- germană „ Bistriţa – o imagine a poeziei” şi este membru al Societăţii literare „Conexiuni”.
„Anaforaua liturgică”, având ca subtitlu „Rugăciunile de taină din Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare” şi „Alte eseuri istorico- teologice”, se bucură în deschidere de o prezentare – „Cuvânt arhieresc” – scris de Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei, ca o binecuvântare la început de drum, din care se desprinde ideea de-a „intra în comuniune cu Hristos Domnul prin Sfânta Liturghie.” Cartea aceasta, ca de altfel toate celelalte scrieri ale lui Nicolae Feier, nu are numai un caracter religios, ci iese în evidenţă şi în întâmpinare, oferind mult mai mult(e): pe lângă tema centrală – cea a Liturghiei, ca stâlp central în construcţia bisericească, pe lângă interpretarea unor pasaje din textul sfânt, ea oferă gânduri, trăiri, întrebări, pe care autorul le prezintă ca un iubitor de cuvânt, atât rostit, cât şi scris. Însuşi afirmă că lucrarea este una „eseistică”, menită să ofere o viziune asupra celui mai important moment din Liturghie, când preotul se roagă „în taină” în altar, fără să-l audă credincioşii. Soluţia pe care o propune Nicolae Feier pentru această clipă de „singurătate”, mergând pe linia Mitropolitului Bartolomeu, este folosirea microfonului, în surdină, ca tehnică modernă prin care şi credincioşii să audă cele invocate, fără a se risipi cu nimic ritualul consacrat. Această etapă din Liturghie poartă numele de „Anaforauă” şi, în timpul ei, la „Proscomidie”, preotul sfinţeşte prescura şi vinul, pe care le transformă, prin invocarea Divinităţii, în Trupul şi Sângele Domnului. Scriitorul descrie cu minuţiozitate – preot fiind – cum pregăteşte pâinea – „Aneţul” şi o aşează pe disc , împărţind „părticele” triunghiulare reprezentând-o pe Maica Domnului, pe Sfinţi, Arhierei şi Regi, Ctitori ai Bisericii, apoi pe toţi credincioşii, vii şi adormiţi, iar ultima este a preotului, ca un gest de întoarcere la autor, făcut cu smerenie. Mutatis mutandis, şi aici este vorba despre o operă, cu un autor ce înfige cuţitul în pâine, dând fiecăruia după rang şi după obicei.
Multe aspecte din carte au valoare de simbol, fiind prezentate din interior către exterior. Câţi se gândesc că anafora pe care o înghit la finele slujbei, de Înviere, pe nemâncate, este rezultatul unui proces de intrare în comuniune cu Divinitatea, aşa cum artistul are nevoie de însufleţire, de ajutor, de apărare?!...
Nicolae Feier vorbeşte în carte ca într-o biserică, fără să piardă din farmecul acesteia, fără să devină dogmatic. El prefigurează şi propulsează activitatea preoţească într-un timp al glasului comun, al rugăciunii împreună, preot şi participanţi la Liturghie, deopotrivă. Când vine rândul unor citate des folosite, cum ar fi „Hristos s-a adus o dată pentru totdeauna jertă de răscumpărare”, Nicolae Feier atrage atenţia asupra sensului eronat înţeles, pentru că nu este vorba despre timpul trecut - afirmă el, având atâta drept – „la Dumnezeu nu este timp”. Dorinţa de-a intra în armonie cu credincioşii, cu toţi rugătorii, de-a fi unul pentru mulţi şi mulţi pentru unul, e ca o piatră de încercare. Nu întâmplător, în carte se vorbeşte la persoana întâi plural.
Felul cum se încheie cartea, cu o cântare auzită de către Nicolae Feier în copilărie, la biserica din satul natal – Domneşti, spune ceva despre felul romantic de-a fi al unui preot şi scriitor din zilele noastre: „Zbuciumat de ură mare/ Neamul nostru românesc/ N-are linişte, iar fraţii/ Între ei se duşmănesc./ Potoleşte Tu furtuna/ Stinge focul dintre fraţi/ Şi fă să-mplinim iubirea/ L-a Ta masă adunaţi!”
Poate că şi textul acestei cărţi a fost scris în taină, într-un alt fel de altar, al literaturii, dar paginile prind viaţă şi ecou în inimile cu care s-a păşit dincolo de copertă. De aceea, îl luăm ca pe-un canon ce ne-a fost dat spre lectură înălţătoare.